През царуването на великия халиф Харун-ал-Рашид, живял в Багдад един богат търговец. Той имал стара жена и син на име Абу-Хасан, когото държал много строго чак докъм тридесетгодишната му възраст.

Когато търговецът умрял, Абу-Хасан наследил богатството, трупано цял живот от баща му. Но синът не искал да живее като баща си. Дотогава не бил получавал от него и стотинка повече, отколкото му трябвало, за да преживее; и сега намислил да харчи според възможностите, предложени му от съдбата. Разделил богатството си на две равни части: с едната накупил имоти, които му носели достатъчно, за да живее добре, без да се докосва до главницата, а с другата част, която била в суха пара, решил да го удари на веселби, като отплата за претърпените лишения, наложени му от баща му до такава зряла възраст; но се заклел, че след като задоволи всичките си желания, няма да похарчи нито пара повече от определената сума.

Събрал Абу-Хасан около си цяла чета свои връстници и от този ден мислел само какво да направи, за да прекарат по-приятно времето си. Не се задоволил само с веселби и пиршества, с най-отбрани и скъпи гозби и напитки — а довел и най-прочутите свирачи, а след това най-видните танцьорки и танцьори от Багдад.

Тези пиршества, които от ден на ден стрували все по-скъпо, хвърлили Абу-Хасан в такива разходи, че той пропилял всичко само за една година.

И щом престанал да устройва пиршества, приятелите му го изоставили; дори като го зърнели, бягали от него. А ако случайно се сблъсквал с някого от тях и поисквал да го спре, за да му каже нещо, онзи се извинявал, че бърза и че няма време за разговори, и веднага си тръгвал.

Огорчението, че приятелите му са го изоставили, било по-голямо, отколкото преди радостта, която изпитвал от тяхната любов.

Веднъж, както си бил помръкнал и замислен, той влязъл в стаята на майка си с наведена глава и седнал на края на дивана, далече от нея.

— Какво ти е, синко? — попитала го старицата. — Защо си толкова посърнал и отпаднал? Да беше загубил всичко, каквото имаш на тоя свят, пак нямаше да изглеждаш тъй попарен… Знам, че след като толкова неразумно пиля парите си, сега не са ти останали много. Ти беше господар на богатството си и аз не поисках да се противопоставям на необмислените ти постъпки, още повече като знаех, че умно пазиш половината от имота си. Не виждам какво може да те хвърли в такава черна горест.

При тези думи на старицата Абу-Хасан се просълзил и рекъл:

— Мамо, ти знаеш как живях цяла година. Бях събрал толкова приятели около себе си: тъпчех ги до гуша с лакомства, дорде похарчих всичко. А сега, когато нямам вече какво да им дам, всички ме изоставиха. Като казвам, че повече нямам с какво да ги гощавам, аз разбирам парите, дето бях отделил за пиршества; а колкото до имота, слава богу, опазил съм го и сега знам как да използувам онова, което за щастие ми е останало. Искам само да разбера докъде може да стигне неблагодарността на приятелите ми. Ще ги помоля да съберат помежду си пари, за да ме измъкнат от злочестината, в която съм изпаднал. Но това го правя, както ти казах, само за да видя дали има у тях капка признателност.

— Синко, няма да ти преча, стори, каквото си намислил — отговорила майка му. — Но отсега мога да ти кажа, че напразно се надяваш. Ти още не знаеш какво значи приятели по пиршества. Но ще научиш.

— Разбирам и ти вярвам, мамо — казал Абу-Хасан, — но искам сам да се убедя в подлостта и безчовечието им.

И Абу-Хасан излязъл; правил-струвал и намерил всичките си приятели. Казал им в какво голямо затруднение се намира и ги помолил да развържат кесиите си и да му помогнат. Не забравил дори и да им напомни, че е осиромашал най-вече, защото е харчил така неразумно по пиршества и веселби, та дано ги трогне. Нито един от приятелите му не се разчувствувал от хубавите думи. Някои дори го изгонили. Той се върнал вкъщи до дън душа огорчен и рекъл на старицата:

— Ех, мамо, мамо, вярно ми каза ти; вместо приятели намерих неблагодарни подлеци. Свърши се! Да не ги видя вече!

Абу-Хасан решил да се пази отсега нататък от всякаква щедрост. Пресметнал добре доходите си и ги разпределил така, че да стигат за всекидневните му нужди и да му дават възможност да кани на трапезата си всяка вечер по един гостенин, когото да гощава скромно, но прилично. После се зарекъл: поканеният да е винаги чужденец, пристигнал в Багдад същия ден, за да може да го отпрати веднага след оказаното му за една нощ гостоприемство.

Речено-сторено. Рано сутрин Абу-Хасан купувал всичко потребно за трапезата, а привечер отивал и сядал до Багдадския мост; щом зърнел чужденец, първият, който излезел насреща му, беден или богат, Абу-Хасан го поканвал учтиво да му направи чест да вечеря с него и да пренощува в неговия дом.

Вечерята у Абу-Хасан не била много богата, но вкусна и чисто приготвена, такава, че да може да задоволи всеки гостенин — пътник. Още повече че на трапезата му никога не липсвали хубаво вино и веселие; вместо да говори с гостенина си за политика или за търговски работи, той повече обичал да разказва приятни и забавни неща. По природа бил любезен и сговорчив и умеел да разтуши своя събеседник, колкото и печален да бил той.

На другия ден заранта казвал на гостенина си:

— Когато снощи те поканих в моя дом, казах ти и какъв обичай имам; не се сърди, че сега те каня да си тръгваш; имам си причини да постъпвам така. Иди да си гледаш работите… Върви си с бога!

Една вечер, както си седял на края на моста, ето че минал халифът Харун-ал-Рашид, преоблечен така, че никой да не го познае. Този владетел имал много добри и умни служители, но искал сам да види и разбере как вървят работите в царството му. И затова често ходел из Багдад, преоблечен най-различно. През тази вечер бил предрешен като търговец от град Мусул, който уж току-що бил слязъл от кораба отвъд моста. След него вървял грамаден и як роб, същински великан.

По облеклото си срещнатият изглеждал знатен и достоен за уважение мъж. Абу-Хасан станал, направил му нисък поклон и учтиво му рекъл:

— Препочтени господине, добре дошъл в нашия град Багдад; най-покорно те моля да почетеш моята трапеза и да пренощуваш в моя дом, за да си починеш от дългия път.

И за да го склони, той му разказал накратко какъв обичай имал с гостите си.

Халифът се развеселил от прищявката на Абу-Хасан и поискал да опознае по-отблизо този чудак. Отговорил му веднага, че с радост ще се възползува от гостоприемството на един толкова любезен мъж, за колкото и кратко време да е, и че е готов да го последва.

Абу-Хасан и не подозирал, че съдбата му е пратила такъв знатен гост, и се държал с халифа като с равен. Завел го у дома си, настанил го в много чиста стая и го поканил да седне на най-лично място на дивана. Вечерята била готова и трапезата сложена. Майката на Абу-Хасан била изкусна готвачка и им поднесла три вида гозби: гълъби, готвени със зарзават и ориз, гъска на фурна, а накрая печен петел с наредени около него четири зачервени пиленца. Само толкоз, но всичко било майсторски приготвено.

Абу-Хасан седнал срещу своя гост; яли двамата, без да разговарят и без да пият, както било обичай по тези места.

Когато се нахранили, старата раздигнала трапезата и им принесла всякакви плодове, каквито имало по това време на годината, и сухи бадемови курабии. Стъмнило се съвсем, запалили свещите и Абу-Хасан донесъл стомни с вино и чаши, поставил ги до себе си и помолил майка си да нахрани и роба, дошъл с гостенина. Отново седнали край трапезата. Абу-Хасан взел една чаша, напълнил я с вино, станал прав и рекъл на госта си:

— Препочтени господине, каня те да правиш като мен. Не знам какво мислиш ти, но аз, право да ти кажа, смятам, че който мрази виното, защото иска да изглежда мъдър, не е никакъв мъдрец. Веселието е добро нещо, трябва да го търсим и ще го намерим на дъното на чашата.

Абу-Хасан пресушил чашата си, а халифът му отговорил:

— Умни приказки думаш, ти си порядъчен човек. Приятно ми е, че те виждам развеселен и с добро настроение и те моля да сипеш и на мене.

Абу-Хасан напълнил чашата на гостенина си с думите:

— Пийни, препочтени господине, и кажи право: нали виното е добро?

Халифът пил, а Абу-Хасан му рекъл:

— Аз още щом те съгледах на моста и разбрах, че си човек, който знае как да живее. Какво да ти кажа повече… Безкрайно съм доволен и ми е драго, че днес срещнах такъв благороден мъж като тебе. Допадаш ми много… Халал да ти е!… Да си жив и здрав!

Думите на Абу-Хасан направили голямо удоволствие на халифа, който също бил веселяк и затова постоянно подтиквал домакина да пие; искал да го опознае по-добре. От дума на дума Абу-Хасан си казал името, разправил как живее, какви неприятности е имал и завършил с думите:

— Никак не съжалявам, че се разочаровах от приятелите си. Ако не се беше случило така, късметът ми може би нямаше да ме срещне с един толкова достоен чужденец като тебе.

Доволен от обясненията на Абу-Хасан, халифът му отвърнал:

— Ти си достоен за похвала, приятелю, задето си взел такова мъдро решение и още повече че го изпълняваш, и право да ти кажа, завиждам ти на щастието. Имаш всеки ден удоволствието да посрещнеш у дома си и на трапезата си по един почтен човек и да си поприказваш сладко с него, като така го задължаваш, където и да отиде, да те споменува и да хвали къщата ти, хляба ти и благопристойното ти гостоприемство. Но ето че се разбъбрихме и не забелязваме, че виното стои и ветрее… Моля те пий, пък налей и на мене.

И така двамата се черпили и си разказвали един другиму приятни неща. Станало късно. Гостенинът казал, че е уморен от дългия път и че трябва да си почине.

— И после — добавил той, — не бих искал заради мен и ти да не си починеш. Хайде да лягаме. Аз утре може да си отида, преди ти да си се събудил, затова отсега ще ти река, че съм възхитен от гостоприемството ти, то ме задължава толкова много. Съжалявам само за едно: не знам как да ти се отблагодаря. Кажи ми, моля те с какво мога да се отплатя за любезното ти гостоприемство, искам да разбереш, че не си срещнал един непризнателен човек. Не е възможно човек като тебе да няма някаква работа или нужда и да не иска тя да се разреши, както му е по угода. Тъй както ме гледаш, обикновен търговец, но мога и аз да направя нещо за теб, ако не лично, поне с помощта на някой приятел.

На тези учтиви думи на търговеца Абу-Хасан отговорил:

— Препочтени господине, убеден съм, че си така благосклонен към мен не само от учтивост. Но повярвай ми, нямам никакви грижи, нито сметки с някого и не искам от никого нищо. Слава и почести не ме влекат и аз съм предоволен от съдбата си. Много ти благодаря, задето посети къщата ми и почете моята трапеза, добра, лоша, такава, каквато е… И все пак, като че и аз имам нещо, което ме ядосва, но не чак толкова, че да загубя спокойствието си. Да ти кажа за какво става дума… Тук, в нашия град, в Багдад, всяка махала си има своя джамия с по един имамин, сиреч поп, който е задължен да казва молитвите в уречените от вярата ни часове. Имаминът на нашата джамия е един висок и мършав старец, вечно начумерен и голям лицемер. И настоятелите, четирима мои съседи, са също като него страшно завистливи и проклети старци. Всеки ден се събират и за друго не говорят, а само клюки и злословия, пускат фитили и създават омразия в цялата махала. Умират от мъка, че не могат да бъдат господари над всички, да ги водят за носа, както на тях им се иска. Е, видиш ли? Това ми е заседнало на душата. Вместо попът да си гледа молитвите, а настоятелите да се грижат за джамията, те се заяждат с хората и не ги оставят да си живеят мирно.

— Да, както разбирам — рекъл халифът, — ти искаш да поскъсиш езиците на тези злословници.

— Точно така! — отговорил Абу-Хасан. — Ах! Защо бог не ме направи халиф за един ден, само за един ден!

— Е, да кажем, че станеш халиф… какво ще сториш?

— Какво ще сторя ли?… Такова нещо, дето да се помни… Такъв урок ще им дам, че всички порядъчни хора ще останат доволни: ще заповядам да ударят на всеки настоятел по сто пръчки по ходилата, а на имамина — четиристотин, да се научат, че не е тяхна работа да мътят живота на махленците ни.

Тази Абухасанова мисъл се видяла на халифа много забавна и той рекъл:

— Харесва ми това твое желание, виждам, че то идва от справедливо сърце, което не търпи злината да остане ненаказана. Много ми се иска да видя това ти желание изпълнено… А знаеш ли, може пък тази работа да не е чак толкова трудна, колкото ти изглежда… Аз вярвам, че ако халифът узнае мислите ти, ще те сподоби с властта си за един ден… И такъв, какъвто ме гледаш, търговец като всички търговци, кой знае дали няма да мога да ти помогна да я получиш.

— Е, недей — рекъл Абу-Хасан, — не ми се подбивай и ти. Ако халифът научи, и той сигурно ще се подбие на моите дрънканици… Но виж, ако можеше той някак да подочуе какво вършат нашите преподобни отци и да ги накаже!…

— Опазил ме бог от такова нещо! Никак не се подбивам — казал гостенинът, — а сигурно и халифът няма да се подбива… но да оставим това. Наближава вече полунощ, хайде да спим!

— То добре, но в стомната има още нещичко на дъното. Добре ще е първом да я пресушим и след това да си легнем. Едно нещо ще те помоля само: ако утре си отидеш, преди да съм станал, не оставяй пътната врата отворена.

Докато Абу-Хасан говорел, халифът вдигнал стомната, напълнил чашата си, изпил я до дъно и благодарил още веднъж за сърдечното гостоприемство.

Сетне незабелязано сипал в чашата на домакина някакъв прах, толкоз, колкото могъл да вземе с два пръста от една кутийка, която винаги носел със себе си. А върху праха налял останалото в стомната вино. След това му подал чашата и казал:

— А сега, обични стопанино, моля те, поеми от мен тази чаша и я пресуши в моя чест и заради моята любов към тебе.

С радостно сърце Абу-Хасан поел чашата с дясната си ръка и я вдигнал високо. Сложил лявата си ръка на гърдите, поклонил се почтително и на един дъх изпил виното до дъно… Но още не оставил празната чаша и усетил как тялото му натежава, изтегнал се полекичка на дивана и заспал така бързо, че гостенинът се засмял, повикал роба си, който чакал вече на вратата, и му казал:

— Вземи на гръб този човек и запомни къде се намира къщата му, та да знаеш къде да го върнеш утре, когато ти заповядам.

И напуснали безшумно къщата: робът, който носел дълбоко спящия Абу-Хасан, и халифът, който нарочно оставил пътната врата отворена.

Щом стигнали в палата, отишли в залата, дето чакали всички царедворци.

— Съблечете този човек и го сложете да спи в моето легло — казал халифът.

Царедворците разсъблекли внимателно Абу-Хасан, облекли му халифския халат и хубавичко го настанили в царското легло. След това халифът повикал доверените си люде — мъже и жени, — и им рекъл:

— Виждате ли човека, който спи там? Утре сутринта ще постъпите с него точно така, както постъпвате с мен, когато се събуждам, и докато той се намира пред вас, за мен няма да мислите; докато аз не заповядам нещо друго, неговите заповеди ще бъдат закон за вас — сега той е ваш халиф.

Без да продумат, царедворците се поклонили дълбоко и всеки от тях мислел как да изпълни по-добре заповедите на своя господар.

След това халифът излязъл и изпратил да викнат великия везир Джафар. Щом той пристигнал, халифът му казал:

— Джафаре, чуй за какво те повиках: когато утре заранта дойдеш да получиш заповедите ми, не се учудвай, като видиш, че на престола ми седи този човек, който спи там. Изслушай и изпълни съвсем точно всичките му разпоредби. Ако го обхване щедрост и ти заповяда да раздаваш наляво и надясно дарове — ще го сториш, дори да изпразниш всички ракли на хазната ми. Не забравяй да известиш на всички царедворци — от най-малкия до най-големия, че утре в часа, когато трябва да се явят пред мен, да отдадат на него всички почести, които се оказват на мен… Иди си сега и гледай да изпълниш точно волята ми.

Великият везир си отишъл, халифът си легнал в друга стая, като заповядал на своя верен роб Месрур да го събуди на другата сутрин, преди да се е събудил Абу-Хасан.

И тъй, на другия ден сутринта халифът влязъл в една стаичка, която била с няколко стъпала по-високо от другите стаи и откъдето през едно зарешетено прозорче можел да наблюдава, без да бъде забелязван, цялата стая, в която още спял снощният му приятел.

Всички царедворци, мъже и жени, влезли веднага един след друг и благопристойно, без шум, както било обичай, заели местата си всеки според положението си. Започнало да се разсъмва; според мюсюлманската вяра било време за ставане за молитва. Придворният, който стоял до възглавето на халифа, поднесъл към носа на спящия една гъба, потопена в оцет от рози. Абу-Хасан кихнал и поотворил очи; въпреки че не било още достатъчно светло, той видял, че се намира в средата на голяма стая с богата наредба, украсена с големи златни вази, с копринени пердета и килими, а около него стояли млади, чудно красиви девойки, едни с арфи, други с лютни и с дайрета, готови да засвирят. Зад тях, скръстили на гърди ръце, роби арапи в блестящо облекло. Като погледнал завивката, с която спал, видял, че е от червено кадифе със златоткани нишки и с маргарит; до леглото било поставено също такова облекло, а отстрани върху възглавница — халифски тюрбан.

Като видял всичко това, Абу-Хасан се замаял… спомнил си какво е говорил вечерта със своя гостенин и си помислил:

„И таз хубава! Станах и халиф! Гледай ти сън!“ — затворил очи и наместил отново глава върху възглавницата, за да продължи съня си. Но един роб му се поклонил ниско и казал боязливо:

— Повелителю на правоверните, твое величество не бива да заспива пак, време е за утринна молитва, слънцето ей сега ще изгрее.

Тези думи зашеметили Абу-Хасан. „Буден ли съм или спя?… Ами!… Спя!… Не може да бъде!… Спя!…“ И като държал очите си все още затворени, не се помръдвал. Но след малко, като не получил никакъв отговор, робът пак казал:

— Повелителю на правоверните, твое величество да не се сърди, дето дръзвам да повторя, че трябва да се събуди, ако не иска да пропусне часа на утринната молитва.

„Излъгах се — помислил Абу-Хасан, — не спя!“

Отворил очи и понеже било вече ден, много добре видял всичко, което му се мярнало в предишната здрачевина. Изправил се на лакти и се огледал с усмивката на човек, който се пробужда доволен от сладък сън с приятни сънища.

Придворните девойки му се поклонили ниско-ниско и веднага арфите и тамбурите, лютните и дайретата засвирили ангелска песен, която развълнувала дълбоко Абу-Хасан. Но въпреки това предишните му мисли го връхлетели пак:

„Леле, какво ли ще е това? Къде се намирам? Какъв е този палат? Какви са тези чудесии? Тези блестящи роби и тези царедворци? Тези чудни хубавици и песни, които те възнасят в небесата? Как така да не мога да разбера дали сънувам, или съм буден?“

И докато тези въпроси се нижели в ума му, към него се приближил Месрур, главатарят на робите, и казал:

— Повелителю на правоверните, нека твое величество ми позволи да му напомня, че няма обичай да става късно, освен ако, да пази бог, е болен. Твое величество трябва веднага да се качи на престола, настъпи часът на царския съвет.

От думите на Месрур Абу-Хасан разбрал, че не спи и следователно всичко, което става с него, не е сън, а действителност. Но не знаел още какво трябва да прави и как да го направи и затова стоял умислен. Като стоял няколко мига нерешително, вгледал се в Месрур и казал:

— Я слушай, ти с кого говориш и на кого казваш „повелителю на правоверните“?

— Твое величество — отговорил Месрур усмихнат — ми говори тъй, за да ме изпита или да се пошегува. Кой друг може да е повелителят на правоверните, ако не твое величество? Месрур, презреният роб, няма право да забрави това и предполага, че лош сън тази нощ е смутил почивката на твое величество.

Абу-Хасан избухнал в смях и отпуснал глава на възглавницата… Като се насмял, понадигнал се пак на лакти и се обърнал към едно арапче, също тъй черно, както и Месрур:

— Я слушай, малчуган, я ми кажи ти, кой съм аз?

— Премъдри и преславни — отговорило момчето и с наведени очи запремигало. — Твое величество е повелителят на правоверните, земен наместник на господаря на света.

— Така ли?… Бре, много си мъничък, а пък си голям лъжец.

Сетне направил знак на една девойка да се приближи, протегнал й ръка и рекъл:

— Хубавице, бъди добра и захапи върха на пръста ми, за да разбера буден ли съм, или спя?

Девойката леко захапала върха на пръста му. Абу-Хасан го дръпнал бързо.

— Не спя… Но как е възможно? Как така, без да разбера, изведнъж станах халиф? Това е някакво чудо необяснимо. — И с меден глас се обърнал към красивата девойка: — Моля те, хубавице, кажи ми право, истина ли е, че… че съм повелителят на правоверните?

— Самата истина е, пресветли господарю — отговорила девойката, — толкова е истина, че… и ние се учудваме защо твое величество се съмнява в това…

Абу-Хасан я изгледал продължително, поклатил глава и с блага усмивка на уста й отговорил:

— Да, разбрах! И ти си една… лъжкиня… Много добре знам аз кой съм.

Главатарят на робите, като видял, че господарят иска да стане от леглото, му подал ръка и рамо да се подпре. Щом Абу-Хасан се изправил на крака, царедворците, мъже и жени, му се поклонили ниско и всички в един глас го поздравили:

— Добро утро, твое величество! Нека бог надари с щастие и радост деня ти!

— Ах! Божичко, какво чудо! — извикал повелителят. — Какъв си легнах снощи и какъв се събуждам сега?… Гледай ти как може да се промени животът на човека само за една нощ… Голямо чудо!… Да пукна ако разбирам нещо.

Докато довърши думите си, неколцина царедворци го облекли, а другите, заедно с робите арапи, се наредили в две редици от двете му страни чак до вратата, през която трябвало да мине, за да отиде в тронната зала. Месрур, главатарят на арапите, го завел до стъпалата на трона. Подпирайки се на рамото му, Абу-Хасан изкачил стъпалата и седнал на трона.

В същото време Харун-ал-Рашид минал бързо на друго прозорче с решетка, през което се виждала тронната зала.

Като гледал наляво и надясно, Абу-Хасан видял всички царедворци и дворцови офицери подредени, застанали мирно, изопнати като свещи, впили очи в неговите, без да мигат и като че без да дишат.

На Харун-ал-Рашид, който най-внимателно наблюдавал отгоре през решетката, още от самото начало му харесало колко достойно и мъдро съумял Абу-Хасан да заеме мястото му.

Веднага щом халифът седнал на престола, вдигнал глава и подпрял длани на коленете си, великият везир Джафар му се поклонил доземи и казал:

— Повелителю на правоверните, нека бог озари с милостта си твое величество, а враговете ти да хвърли в пламъците на ада!

След всичко видяно и чуто от момента, когато се пробудил в леглото на халифа, досега, когато седял на трона, Абу-Хасан, наистина започнал да вярва, че е халиф. И повече не искал вече да размишлява по какво чудо на съдбата е стигнал тук и решително, като истински халиф се заловил за работа. Попитал великия везир дали има важни донесения. Джафар му отговорил:

— Повелителю на правоверните, емири, везири и всички офицери чакат заповедта ти, за да дойдат да се поклонят на твое величество.

— Да влязат! — отговорил Абу-Хасан.

Великият везир се обърнал към главния вратар:

— Повелителят на правоверните заповядва да изпълниш дълга си!

Вратите се разтворили широко и всички висши офицери, облечени от глава до пети в коприна и сърма, наредени един зад друг, с тържествена походка влезли да се поклонят пред господаря си, като коленичели и допирали чело о пода. След това в същия ред се оттеглили и се строили от двете страни на престола.

Щом церемонията свършила, великият везир започнал да докладва за различни дела по книжата, които държал в ръце. Наистина тези дела не били нито от голямо значение, нито пък много сложни, но все пак били политически дела. Без да умува дълго, Абу-Хасан ги разрешил правилно, с малко думи, без да се обърква, и всички решения били добри благодарение на здравия му разум.

Докато великият везир още докладвал, Абу-Хасан зърнал сред множеството офицери началника на полицията, когото познавал, защото го бил срещал няколко пъти в града. Той прекъснал везира и му казал:

— Я почакай мъничко, трябва да дам бърза заповед на полицая… Капитане, я ела насам!

Капитанът приближил престола, кланяйки се, а халифът продължил:

— Капитане, иди бързо, на един дъх, на еди-коя си улица, в еди-коя си махала (казал му ги по име); там има джамия, а при джамията ще намериш да стоят на приказка имамина и четирима белобради мъже. Пипни ги веднага и нареди пред очите ти да им ударят по ходилата на всеки от белобрадите по сто волски жили, а на имамина — четиристотин… И веднага се върни да ми кажеш как си изпълнил заповедта ми… Хайде да те няма!

Без да продума, капитанът се поклонил дълбоко и бързо отишъл да изпълни заповедта.

Като чул тази разпоредба, дадена така късо и решително, Харун-ал-Рашид се усмихнал доволно; видял, че Абу-Хасан не губи времето си в глупости, а бърза да използува случая да накаже заслужено онези завистливи злоезичници.

Великият везир продължил доклада си и още преди да го довърши, полицаят се върнал и казал:

— Повелителю на правоверните, намерих имамина и четиримата старци да стоят на приказки в онази джамия и като доказателство, че съм изпълнил точно заповедта на твое величество, донесох тази разписка.

Извадил от пазвата си един лист и го подал на халифа. Абу-Хасан прочел за онова, което се е извършило в двора на джамията, като внимателно се вгледал в имената на подписалите се хора от махалата. Той познавал всички, които с подписите си потвърждавали като очевидци станалото. Като свършил четенето, казал доволен на капитана:

— Много добре! Мини на мястото си… А сега ти, везире, кажи на хазнатаря да вземе една кесия с хиляда жълтици, да я занесе пак в онази махала, в която ходи полицаят, и да я даде на майката на Абу-Хасан, виден човек в онази махала, поне за онзи, който познава неговия дом. Иди и се върни веднага.

Великият везир лично занесъл кесията, предал я на старицата и й казал само толкова, че е дар от халифа.

Старата приела дара много учудена, не можела да разбере отде накъде на халифа ще му хрумне да й изпраща толкова пари; откъде можела тя да знае какво става в палата!

Докато великият везир отсъствувал, полицаят докладвал едно по едно за всичко, случило се през изтеклата нощ в Багдад, а халифът слушал с голямо внимание. Когато везирът се върнал и му казал, че е изпълнил съвсем точно заповедта, той го попитал:

— Добре, но сети ли се да попиташ старата дали синът й Абу-Хасан е вкъщи?

— Да, разбира се, пресветли господарю. Попитах я и тя ми отговори, че синът й си е вкъщи, в стаята си, но че спи и не може да го събуди, защото тази нощ пирувал до късно с един гостенин.

При тези думи халифът не могъл да се въздържи и се разсмял от сърце и всички, разбира се, се зарадвали, че всесилният им господар е така весел. Тогава Месрур дал знак на събралите се, който означавал, че съветът е завършил и че всеки е свободен; всички си тръгнали, като минавали един подир друг край трона и се покланяли дълбоко. До престола останали само Месрур, великият везир и телохранителите. Абу-Хасан станал от престола, също така както бил седнал — подпирайки се с една ръка о рамото на верния Месрур, а с другата о рамото на един як офицер и минал пак в първата зала. Харун-ал-Рашид също се преместил на другото прозорче с решетка, от което се виждало всичко.

Месрур завел Абу-Хасан в трета зала, дето чакали много певици, които, щом го видели, започнали да свирят на арфи, на китари и тамбури, да дрънкат на дайрета и да пеят на различни гласове толкова хубаво, че Абу-Хасан бил омаян.

Оттук, съпроводен от певиците, Месрур го завел в друга голяма зала, където блестели чудни богатства, кадифета, коприни, злато и безценни камъни. От украсения със седеф таван, който хвърлял ослепителни отблясъци, се спускали седем полилея от тежко злато, всеки с по седем свещника. В средата на залата имало трапеза със седем златни блюда с гозби, от които се вдигали благовонни пари. Отстрани на седем групи се наредили певиците и от всяка група излязла отпред по една певица, една от друга по-хубави, облечени в ефирни коприни, и се приближили до трапезата.

Когато Абу-Хасан влязъл, следван от пеещите девойки, той се спрял за миг, изумен от толкова чудесии. Дълго гледал захласнат всичко наоколо си — от искрометния таван до килимите, в които краката му потъвали. И едва когато Месрур с дълбок поклон му напомнил, че гозбите изстиват, той могъл да се помръдне от мястото си и да отиде на трапезата. Щом седнал, седемте девойки го окръжили и започнали да му веят с ветрила, направени от гъвкави паунови пера. Възхитен, Абу-Хасан се вгледал във всяка девойка поотделно и с мила усмивка им казал:

— Хубавици, защо се морите да ми веете всички заедно. Само една от вас може да ме разхладява, а другите шест, моля ви, да заповядате до мен на трапезата, да ме забавлявате, защото… как да ви кажа… колкото и вкусни гозби да имам, сам на трапезата не ми е сладко.

Девойките веднага седнали до него. Но видял, че от свян те не хапват нищо, той сам им поставил в блюдата гозби и любезно ги подканил поне да вкусят. Сетне ги попитал поред как се казват. Те се наричали така: Коралови устни, Слънчеви лъчи, Радост за очите, Прасковен мъх, Омайно сърце. После попитал и онази девойка, която му веела хлад с ветрилото, и тя му казала, че се нарича Медено шекерче. Тя била чудна хубавица!

На всяка от тях Абу-Хасан казал подходяща за името й шега, та истинският халиф, който виждал и чувал всичко от стаичката си, още веднъж се убедил, че приятелят му е умен човек.

Когато девойките видели, че Абу-Хасан се е нахранил, една от тях станала и се обърнала към роба, който стоял със скръстени ръце на гърдите и чакал заповеди:

— Повелителят на правоверните желае да хапне от сладкишите; донесете да се измие!

Девойките станали от трапезата, взели от ръцете на робите една — златен леген, друга — златна кана, трета — копринен пешкир, коленичили пред Абу-Хасан и му полели да се измие. След това дръпнали една копринена завеса и се разтворила врата към нова зала.

Месрур минал напред и с дълбоки поклони поканил халифа в другата зала, която била още по-богата, сетне трета, още по-богата и във всяка — по седем групи певици от хубави по-хубави, и трапези, отрупани с плодове, със сладкиши, сладка и най-различни отбрани лакомства. Така го развеждали цял ден, докато започнало да се смрачава. В последната зала Абу-Хасан видял нещо, което дотук не бил още виждал:

Седем големи сребърни кани, пълни с царско вино, а около тях седем сребърни купи, позлатени отвътре. Той седнал на трапезата, съвсем замаян от хубостта на други девойки, които чакали заповедите му. Поискал да узнае как се казват и плеснал с ръце, за да накара певиците да млъкнат. Изведнъж настъпила тишина; той хванал за ръка една от седемте девойки, която била по-близо, поканил я да седне до него и я попитал как се казва. Тя му отговорила:

— Бисерен наниз.

— Няма по-подходящо име за теб — казал Абу-Хасан, — хубаво име ти е дал твоят кръстник. А аз бих казал още, че твоите зъби надминават всички бисери на света… Драга моя, Бисерен наниз, много ще ти бъда благодарен, ако с твоите ръчички ми напълниш купата с вино.

Девойката изпълнила заповедта му. Абу-Хасан взел пълната купа и като гледал много нежно ту купата, ту девойката, казал:

— Бисерен наниз, за твое здраве… Моля те, пийни и ти в моя чест.

Девойката напълнила една купа, вдигнала я и изпяла една песен с прекрасен глас. Абу-Хасан бил възхитен. След това хванал за ръка друга девойка, поканил я да седне до него и попитал и нея как се казва. Тя му отговорила:

— Зорница.

— Не може да се намери по-сгодно име за теб — казал Абу-Хасан, — хубаво име ти е дал твоят кръстник, а аз ще добавя, че твоите очи надминават всички звезди на небето… Мила моя Зорнице, много ще ме зарадваш, ако напълниш две купи — по една за двама ни.

И като продължил все така, докато стигнал до последната девойка, която се казвала Дневна светлина, той изпил седем пълни купи. После Бисерен наниз напълнила още една купа и весело му казала:

— Повелителю на правоверните, позволявам си да бъда дръзка и да помоля най-покорно твое величество да изпълни едно мое желание: да изпие тази последна купа с вино, след като изслуша и от мен една песен, за която, надявам се, няма да съжалява, че я е чул.

— На драго сърце, душо моя — казал Абу-Хасан и поел купата, — дори нещо повече: аз, като господар на правоверните, заповядвам да ми изпееш една песен. Хубавица като теб, каквото и да стори, все хубаво и мило ще бъде.

Девойката му засвирила с тамбурата и запяла песен, в която славела халифа. Когато песента свършила, Абу-Хасан извикал на певицата:

— Да си ми жива и здрава, хубавице! Халал да ти е всичко! — и изпил виното до капка, сетне се обърнал да й каже още една добра дума, но едва успял да отвори уста и да измърмори нещо неразбрано и тозчас подпрял ръцете си на масата, обронил върху тях глава и заспал дълбоко.

Вече се стъмнило съвсем. Харун-ал-Рашид, който видял и чул всичко, бързо слязъл в залата, доволен, че станало точно, както той искал. Заповядал да свалят халифските дрехи на Абу-Хасан и да му облекат дрехите, с които миналата вечер го занесли в палата. След това извикал същия силен роб и му казал:

— Вземи го сега внимателно на гръб, занеси го у дома му и го сложи на дивана, а когато излезеш, не забравяй да оставиш пътната врата отворена.

Скоро робът се върнал в палата и казал на халифа, че е изпълнил точно заповедта му.

Изтегнат удобно на дивана, Абу-Хасан спал до късно на другия ден… Когато поотворил очи, много се учудил, че се намира в своя дом и започнал да вика с гальовен глас:

— Бисерен наниз! Зорнице! Коралови устнички! Къде сте? Елате тук, хубавици!

Майка му го чула от съседната стая и дошла бързо.

— Какво ти е, синко? Какво става с тебе?

Абу-Хасан вдигнал гордо глава и я попитал:

— На кого казваш ти синко, бабо?

— На теб, кому другиму? Не си ли ти моят син Абу-Хасан?

— Аз твой син? Защо не мислиш какво говориш? Аз Абу-Хасан? Какво дрънкаш? Аз съм повелителят на правоверните!

— За бога, синко, мълчи да не чуе някой и да помисли, че си луд.

— Луда си ти, бабо! Повтарям ти, че аз съм повелителят на правоверните.

— Ах, синко, какъв зъл дух те мъчи, та бълнуваш — извикала старата. — Не виждаш ли, че си в твоята стая, в стаята, в която си се родил и си живял досега?

— И на мен ми се струва, че имаш право — казал Абу-Хасан и потрил очи. — Аз съм Абу-Хасан, ти си моята майка и двамата сме в моята стая.

Бабата помислила, че синът й се е свестил и понечила да се засмее, но Абу-Хасан, който дотогава лежал, се надигнал, огледал се, закрил очи с ръце и извикал страшно:

— Махай се от очите ми, дърта усойнице! Не съм аз твой син! Аз съм повелителят на правоверните, чу ли? Махай се!

— За бога, синко, свести се! Мълчи да не чуе някой!

— Махай се, да не те виждам повече!

Горката старица, като видяла, че не може да се разбере с него, заблъскала с юмруци главата си и заридала.

Но Абу-Хасан се разсърдил още повече, захванал да я ругае, та дори като лошо дете се спуснал, блъснал я в стената, та едва не я смазал.

Старата запищяла и всички съседи се събрали. Що има? Какво е станало?

Наскачали и отървали старицата.

— Какво правиш, Абу-Хасан? Да не си полудял? Нямаш ли страх от бога, човече, та вдигаш ръка срещу майка си?

Треперейки от яд, Абу-Хасан погледнал с блуждаещ поглед наоколо си и извикал:

— Кой е тоя Абу-Хасан, за когото говорите?… Как си позволявате да ме наричате Абу-Хасан… Знаете ли вие кой съм аз? Аз съм повелителят на правоверните, чувате ли? Всички вън! Махайте се!

Съседите разбрали, че човекът е полудял, и за да не направи някоя беля, вързали му ръцете и краката. Понеже не искали да го оставят сам със старата жена, един от тях изтичал да извести надзирателя на лудницата и начаса се върнал с няколко слуги, които носели със себе си въжета, ремъци и волски жили.

Щом ги видял, Абу-Хасан започнал да се мята и да крещи, но надзирателят скоро го умирил с две — три волски жили по гърба. Вързали го като сноп и го отвели в лудницата.

А там, след като му ударили още петдесетина волски жили, както му било редът, затворили го в желязна клетка и цели три седмици все една и съща дажба всеки ден; и след всеки бой надзирателят го питал:

— Е! Казвай сега: вярваш ли още, че си повелителят на правоверните?… А бе, човече, съвземи се, послушай ме…

— Нямам нужда от съветите ти — отговарял болният. — Не съм луд, но ако ме изтезаваш и смазваш от бой още дълго време, наистина ще ме подлудиш.

Нещастната старица идвала всеки ден, за да разбере как е синът й. Съсипвала се от плач, като слушала как се вайка от болки и виждала гърба и хълбоците му подути, покрити със синини. Не знаел горкият как да застане, че да почувствува мъничко облекчение. Колкото пъти отваряла уста с блага дума да разбере дали умът му се е върнал, той я ругаел и я гонел и тя винаги се връщала вкъщи с черната мисъл, че за сина й вече няма лек.

Но полека-лека споменът, че някога е бил облечен в халифски кафтан, че е имал власт на халиф, че заповедите му на халиф са били изпълнявани като закон, избледнял и Абу-Хасан започнал да мисли и иначе: „Е, добре де, да речем, че съм халиф, но ако съм халиф защо се събудих у дома си? Защо като се събудих не бях заобиколен с роби и царедворци? Защо великият везир и толкова офицери, които бяха около мене, ме напуснаха?… Не, не е възможно… Било е само сън… Да. Но заповядах на полицая да накаже ония петима злоезичници и на везира да занесе кесия жълтици на майка ми и заповедите ми бяха изпълнени. Тогава?… И аз не знам какво да кажа, нищо не разбирам… И колко още други работи не разбирам и няма да ги разбера никога!“

Така разсъждавал Абу-Хасан, когато пристигнала майка му. Като го видяла така съсипан и сломен, тя пак се разридала и го запитала:

— Как си, синко? Как е главата ти? Избави ли се от нечестивия дух, който те измъчва?

— Мамо — отговорил много спокойно Абу-Хасан, — и аз сега разбирам, че съм бил луд и те моля да ми простиш страшния грях, който направих, като вдигнах ръка срещу тебе като негодник. Моля и нашите съседи да ми простят, ако съм ги обидил с нещо, когато ме бяха прихванали. Един сън ме побърка, един чуден сън, който навярно би побъркал и много по-умен от мене човек. Но било що било — вече знам, че всичко е било въображение: уверих се, че не съм призракът на всесилен халиф, а само клетият Абу-Хасан с премазани кости. Да, аз съм твоят син, който винаги те е почитал до онзи проклет час на греха и който, покаян, отсега нататък ще те почита, докато е жив!

Зарадвана от умните му думи, майката извикала:

— Сине мой, аз съм ти простила, нека бог да ти прости и да му благодарим, че те избави от нечестивия дух.

И радостна, старата изтичала при надзирателя на лудницата и му казала, че синът й е напълно излекуван. Дошъл и надзирателят, въртял го, сукал го с най-различни въпроси и като видял, че е здрав, с всичкия си ум, пуснал го да си иде.

Завърнал се вкъщи пребит, Абу-Хасан лежал дълго, докато се излекува. След време, когато се почувствувал добре, взело да му дотяга да стои вечер сам у дома си и затова решил да се върне пак към стария си обичай. И една вечер, било по залез-слънце, първият ден от месеца, тръгнал да си търси гостенин. Отишъл и застанал както по-рано на края на моста и зачакал да дойде някой чужденец. Точно в този ден халифът имал обичай да ходи предрешен из града, дори и извън крепостните порти. Едва седнал на една пейка, Абу-Хасан забелязал, че по моста идва познатият му търговец от Мусул, следван от роба великан. И сигурен, че от този търговец са му дошли всичките беди и ядове, защото бе оставил пътната врата отворена, казал си на ум: „Боже, прости ми, струва ми се, че този е чародеецът, който ме омагьоса!“ И обърнал поглед на другата страна, за да не го гледа, докато отмине. Халифът знаел какво се е случило с приятеля му, когато на другия ден след пиршеството в палата се бе пробудил в собствения си дом. И понеже бил владетел с добро сърце и обичал правдата, решил да вземе Абу-Хасан при себе си и да го възнагради за патилата му. И затова, преоблечен пак като мусулски търговец, той потърсил приятеля си на старото място. Зърнал го да стои на пейката и забелязал, че нарочно обръща глава, за да не го види. Тогава халифът заобиколил тихичко пейката, навел се и лице в лице му казал:

— Ей!… Ти ли си, братко Абу-Хасане? Кланям ти се доземи. Позволи ми да те целуна!

При тези думи Абу-Хасан извърнал очи и рекъл:

— А аз никак не ти се кланям и нямам нужда нито от поклона ти, нито от целувките ти… Хайде, върви си по пътя.

— Но как е възможно това? — казал халифът. — Не ме ли познаваш? Нали си спомняш колко хубаво прекарахме оная вечер в твоя дом, беше преди месец, когато ти ми направи такава голяма чест и ме нагости така хубаво!

— Не! Не те познавам и не разбирам за какво говориш… Тръгвай си и ме остави на мира!

Но халифът не се отказвал така лесно и прибавил:

— Не мога да повярвам, че не ме познаваш, та ние съвсем скоро се виждахме; сигурно си спомняш как ти благодарих за доброто гостоприемство, какви благопожелания ти направих и как ти обещах да ти помогна, нали думата ми тежи в доброто общество…

— Не знам колко ти тежи думата и в какво общество, нямам никакво желание да проверявам това, ала знам, че след твоите благопожелания полудях… — отговорил Абу-Хасан. — Моля те, за бога, върви си по пътя, остави ме на мира.

— Не, брате Абу-Хасане, прощавай, но аз не мога да се разделя с тебе така! Бъди така добър още веднъж да ме поканиш у дома си, да ме нагостиш и да ме подслониш. Направи ми още веднъж честта да изпия купа вино с тебе.

— Абе човече, ти не разбираш ли от дума? Сто пъти ли искаш да ти повтарям? Иди си с бога, драги… Доста изтеглих по твоя вина, доста… сит съм до гуша, не ми се ще и друго да патя.

— Любими братко Абу-Хасане, много си жесток с мене. Моля те, не ми отправяй такива думи, които ме огорчават. Разкажи ми поне като на истински брат какво ти се е случило, за да поправя злото, което казваш, че съм ти донесъл, и да ти поискам прошка. Ако съм ти сторил някакво зло, не е било по моя воля, нито пък съм разбрал, вярвай ми, моля те, за да ти повярва и бог.

Тези думи търговецът изрекъл така искрено и топло, че Абу-Хасан поомекнал, обърнал поглед към него и му казал по-кротко:

— Заповядай, седни тук до мене, да ти разкажа патилата си, за да видиш, че ненапразно съм ти сърдит.

Абу-Хасан разказал подробно за всичко, което му се случило от онази сутрин, в която се събудил в палата и чак до сутринта на другия ден, когато се намерил пак в собствения си дом. И му разказал всичко така, като да е било насън.

— И не се чуди, като казвам, че ти си виновен за всичко, което ме сполетя. Припомни си, бях те помолил, ако си отидеш рано заранта, преди още аз да съм се събудил, да затвориш пътната врата. А ти не я затвори и нечестивият дух влезе и омая главата ми с онзи сън, за който признавам, беше хубав, но аз си знам какво пати кожата ми. Ти ми докара всички беди, твоята разсеяност.

Докато Абу-Хасан разказвал разпалено за патилата си, търговецът избухнал в смях. Това страшно ядосало разказвача и той извикал:

— Тъй, а? Отгоре на всичко и ми се смееш в лицето, когато аз ти се оплаквам от злото, което ми причини? Или мислиш, че си дрънкам врели-некипели, за да си правя смях с тебе?… Ей на, виж, че не те лъжа…

И като казал това, той се навел, разголил рамената и гърдите си и му показал следите от подутините и синините по тялото си. Халифът бил дълбоко развълнуван, като видял белезите, и огорчен, че шегата е отишла толкова далеч, прегърнал Абу-Хасан, целунал го много нежно и казал:

— Стани, прелюбими братко, и ела… Хайде да отидем у дома ти… Искам и тази вечер да се повеселя още веднъж с теб… и утре с божия помощ ще видиш, че всичко ще тръгне добре, много добре… послушай ме, по-добре не ще може и да бъде…

И полека-лека с нежност и сладки думи търговецът усмирил яда на приятеля си, който му казал:

— Ще те взема и тази вечер у дома си, но ще ми се закълнеш, че утре сутринта няма да забравиш пътната врата отворена, та пак да се вмъкне нечестивият в дома ми.

Търговецът обещал, че този път, пази боже, няма да забрави. Станали двамата от пейката и тръгнали към дома на Абу-Хасан. По пътя, за да подбуди още повече приятеля си към приказка, търговецът му казвал постоянно:

— Веднъж вече съм ти дал думата си, а дадена дума, хвърлен камък! Аз не съм кой да е; аз съм виден търговец и добър човек… Можеш да имаш вяра в мене.

Тъй вървели двамата един до друг, а зад тях робът, докато стигнали по мръкнало в дома на Абу-Хасан. Той запалил светлика и двамата седнали на дивана, трапезата била наредена и те започнали да вечерят като стари приятели. След вечерята старата раздигнала софрата, донесла плодове, курабии и напитки и си отишла, като ги оставила сами. Абу-Хасан и халифът изпили, без да бързат, по пет — шест чаши вино, като си говорели едно-друго за незначителни неща… Когато гостенинът видял, че Абу-Хасан добре се е разгорещил и отпуснал, отворил дума за любовта и го попитал дали е обичал през живота си някоя жена.

— Скъпи братко, какво да ти река? — отговорил Абу-Хасан. — Поне досега на мен любовта ми се е струвала като робство; да ти призная — аз в живота обичам да си похапна, не разкошно, но хубаво и чисто, и най-вече да си пийна хубаво винце, както аз си знам; но не сам; обичам да се веселя винаги с приятели особено с някой умен човек… За любов не съм мислил много… Но не мога да кажа, че съвсем не разбирам… Ако имам късмет да срещна хубава и весела жена като една от онези, които видях в съня, за който ти разказах, да зная, че и тя ме харесва такъв, какъвто съм, че вечер ми е скучно да стоя сам, да ми пее хубаво и да разговаря с мен, като се стреми всякак да ме накара да я харесам, е — тогава… май че няма да кажа не. А може да стане обратното, да се прилепя към нея с цялата си душа и тогава ще бъда щастлив да й робувам. Ех! Но къде да намеря такава жена?

Абу-Хасан въздъхнал, сякаш дълбока мъка горяла сърцето му, напълнил двете чаши и добавил:

— Но защо да мислим за такива работи? По-добре да си продължим веселието… На здраве!…

След като всеки от тях изпразнил до дъно чашата си, гостенинът пак заговорил:

— Грехота е един толкова приятен, добър и умен човек като тебе и както виждам, отзивчив към любовта, да живее самотен като кукувица, без да вкусва от радостите на света…

— Не ми е трудно — отговорил домакинът — да водя такъв спокоен живот; по-добре така, нежели да ми се случи някоя опърничава и зла жена, която да ми отрови дните.

Гостенинът взел чашата на Абу-Хасан и казал:

— Знаеш ли какво? Остави на мене, аз ще ти намеря девойка, каквато ти трябва на теб. Ще те задомя и ще видиш, че ще ти бъде по сърце.

След тези думи той сипал вино, подал пълната чаша на стопанина и добавил:

— Заповядай, можеш още отсега да пиеш за здравето на онази, която ще ти донесе щастие в живота.

— Да бъде! — отговорил Абу-Хасан. — Щом желаеш да пия за здравето на онази, която… която ми обещаваш… въпреки че много не вярвам на твоите обещания.

Той пресушил чашата на един дъх и, разбира се, сънят веднага го грабнал.

Робът го взел на гръб, а халифът, излизайки след него, решен да не връща Абу-Хасан така, както го бе върнал първия път, затворил добре пътната врата.

Щом стигнали в палата, отново същите заповеди, същия ред, всичко, както и предишния път.

На сутринта Абу-Хасан се събудил доста късничко и щом се помръднал, веднага се понесла тиха и сладка свирня. Той отворил очи и започнал да се оглежда… Свирнята изведнъж секнала.

Абу-Хасан затворил пак очи, размърдал пръстите си и извикал изплашено толкова силно, че и халифът го чул:

— Пак ме прихванаха! Дръж се сега! Пак в лудницата, пак волски жили. Свети боже, закриляй ме! Онзи проклет гостенин хубаво ме нареди пак. Пак започнаха да ме мъчат видения!… Божичко, не ме оставяй в ръцете на сатаната!

След тази къса молитва той затворил очи и ги закрил с ръце, та дано да заспи отново. Но една от царедворките, която той веднъж вече добре бе видял, се приближила до възглавето му и казала:

— Повелителю на правоверните, тъй като твое величество не става, макар да сме му казали, че се е разсъмнало вече, ще трябва да изпълним заповедта, която твое величество ни е дал за такива случаи.

И изведнъж наскачали повече девойки, вдигнали го от леглото и го сложили върху един килим в средата на стаята. Сетне седем хубавици се заловили за ръце и заиграли около него, а свирците свирели с все сила, дайретата дрънчали и звънтели.

Абу-Хасан седял умислен и съвсем замаян на килима.

„Дали съм наистина повелителят на правоверните?“ И като мислел така, направил знак на играещите Бисерен наниз и на Зорница да се приближат. Танцът се разтурил, свирнята секнала и девойките се приближили до него. С глупава усмивка той им казал:

— Момичета, кажете ми истината, но самата истина: кой съм аз?

— Повелителю на правоверните — отговорила Зорница, — твое величество иска сигурно да се пошегува или може би някакъв сън е размътил ума му. Сигурно е така, защото твое величество днес спа повече от обикновено. Ако ми е позволено, ще разкажа на твое величество всичко, което се случи до снощи.

И Зорница разказала подробно как били наказани имаминът и някакви старци от еди-коя си махала, как била изпратена кесия с жълтици на майката на някой си Абу-Хасан от същата махала, как прекарал той деня, какво ял, какво му пели, и как, докато пил с тях, заспал…

— И оттогава твое величество спа не по обичая си чак досега.

— Хайде-хайде, не думай! — отговорил той и поклатил глава. — Откакто ви видях, мина доста време. Аз си ходих у дома, в моя дом, в дома на Абу-Хасан, ударих майка си, после ме отведоха в лудницата, дето стоях здраво вързан три седмици и всеки ден получавах дажба от петдесет волски жили… А вие искате да повярвам, че всичко това е било само сън, а? Хайде де! По-добре си кажете, че искате да се посмеете с мене…

— Повелителю на правоверните — казала Зорница, — ние можем да се закълнем във всичко, което е най-скъпо за твое величество, че онова, което ни разказа, е само сън. Твое величество не е излизал от снощи и оттогава е спал дълбоко досега.

— Е добре де, добре — отговорил той, — чувам какво ми говориш, но я погледнете тук…

Той оголил раменете си и показал белезите от бича.

— Ще кажете, че и това ли не е истина… Аз и сега още усещам болката…

След това извикал при себе си един от офицерите и му казал:

— Захапи ме за върха на ухото и стисни силно, за да видя дали сънувам, или съм буден.

Офицерът изпълнил заповедта така, че Абу-Хасан извикал от болка. И изведнъж екнали с всичка сила китарите, тамбурите, дайретата и гласовете, а девойките и офицерите започнали да танцуват, провиквайки се като луди. И Абу-Хасан се увлякъл, станал прав и облечен само по нощница, се спуснал сред танцувачките, хванал две за ръце и започнал да скача и тропа по-лудешки от всички… Хайде, скачай, рипай, не се давай!

А халифът, който наблюдавал всичко отгоре, не могъл повече да се сдържи, отворил решетката на прозорчето и с гръмък глас извикал толкова силно, че заглушил шума:

— Стой, Абу-Хасане, спри, че ще ме умориш, не мога повече!

Щом чули гласа на халифа, всички занемели и се вкаменили по местата си. Спрял се и Абу-Хасан, вдигнал глава и видял търговеца от Мусул. В един миг като че някаква завеса се смъкнала от очите му и той разбрал кой е търговецът. Но това никак не го объркало, а, напротив. Уверил се вече, че всичко случило се е истина, изведнъж разбрал шегата и отговорил весело:

— А! Ти ли си, търговецо?… Радвам се… И се оплакваш, че аз ще те уморя… когато ти си едничкият виновник за всичките ми патила… Ти си заповядал да бият имамина и старците от махалата, не аз, аз си измивам ръцете… Ти си виновникът за всички злини, а аз съм измаменият…

— Имаш право, Абу-Хасане — отговорил халифът. — И съм готов да ти се отплатя за всичко изтърпяно, както ти искаш.

Халифът слязъл при тях и след като девойките облекли приятеля му от глава до пети само в коприна, халифът го прегърнал, целунал го и казал:

— Отсега нататък, Абу-Хасане, ти си ми като брат. Поискай ми всичко, което мислиш, че може да ти достави удоволствие, и ще го имаш!

— Повелителю на правоверните — казал Абу-Хасан, — покорно моля твое величество да ми направи само една голяма добрина засега: да ми каже с какво размъти главата ми, за да мога да успокоя разбъркания си ум.

Халифът благоволил да изпълни желанието му и му разказал всичко случило се, което читателят вече подробно знае.

— Ти сам ми разказа — добавил халифът — колко злочестини са те сполетели от оня ден насам. Не можех да си представя, че има толкова да патиш и да страдаш от една шега; но понеже аз направих грешката, аз трябва да я поправя. Длъжен съм да ти помогна да забравиш всички беди, които, без да искам, ти причиних. Кажи ми, моля ти се, с какво мога да поправя грешката си.

Думите на халифа развълнували повече от всякога Абу-Хасан и той му отговорил със задавен от щастие глас:

— Повелителю на правоверните, всички злини, които изпитах, се изтриха от паметта ми в същия миг, в който разбрах, че са ми били причинени от халифа, от моя повелител. А що се отнася до милостта, с която твое величество иска да ме озари, аз никак не се съмнявам в това. Но мене не ме мъчат мисли за земни блага и понеже ми е позволено сам да избирам, каквото ми сърце иска, аз дръзвам да пожелая едно нещо: колкото е възможно по-често да бъда до твое величество, за да имам цял живот щастието да ти се кланям и да те прославям.

Това последно доказателство за мъдростта и великодушието на Абу-Хасан спечелило цялата любов на халифа.

— Скъпи ми приятелю — казал той, — от душа ти благодаря, че само толкова лесно нещо ми поиска и от все сърце ти дарявам това, което искаш. Винаги когато пожелаеш, можеш да влизаш в моя палат и да идваш при мене. — И заповядал да му дадат подходящо жилище в палата и му подарил пълна кесия с жълтици. Абу-Хасан се поклонил дълбоко и халифът се оттеглил в тронната зала, където го чакали най-знатните хора на царството.

Вестта за случилото се с Абу-Хасан се пръснала скоро из цял Багдад. И понеже той бил честен, искрен, любезен и умен шегобиец, който развеселявал хората, където и да се намирал, халифът не можел да се отдели от него и при всеки пир го канел в палата си, а по някой път го водел дори и при жена си Зобеида, на която разказал цялата история. Тя много харесала Абу-Хасан и забелязала, че колкото пъти халифът водел при нея своя приятел, той все поглеждал с крайчеца на окото си една от робините й, която се казвала Омайно сърце. И веднъж, когато били сами с халифа, Зобеида се решила да му каже:

— Любими господарю, забелязах, че колкото пъти Абу-Хасан дойде тук, не сваля очите си от Омайно сърце. И тя също, щом го види, съвсем се обърква и не знае какво прави. Ти знаеш, че много държа на това момиче, както и твое величество държи на Абу-Хасан. Какво ще речеш? Няма ли да е добре да ги оженим?

— Драга моя — отговорил халифът, — много се радвам, че ми напомни. Аз дори обещах на приятеля си Абу-Хасан да го задомя, да му намеря девойка по негов вкус, и толкоз по-добре стана, че той сам си я избра.

Едва завършил халифът и ето че влезли и двамата — Абу-Хасан и Омайно сърце.

Като чул какво е намислил прелюбимият му повелител, Абу-Хасан паднал на колене и казал:

— Не можех да получа по-скъпа съпруга от една благословена ръка, но мога ли да се надявам, че Омайно сърце ще се съгласи?

— Ти какво казваш, Омайно сърце? — попитала Зобеида девойката.

Момичето не могло да отговори нищо, само се изчервило до върха на ушите и с кръстосани на гърди ръце навело главата си, а това говорело по-красноречиво от най-хубавите думи, че и тя е щастлива да се подчини на решението, взето от нейната прелюбима господарка.

Сватбата станала в палата и продължила много дни във весели пирове, а след това младоженците били оставени да се радват спокойно на щастието си. Абу-Хасан и жена му се обичали много и през всичкото време били все заедно, разделяли се само през часовете, в които трябвало да се явяват пред халифа и Зобеида. А Омайно сърце наистина притежавала всички качества, с които можела да пороби Абу-Хасан. Била не само хубава, но тъй както той си желаел, знаела да развеселява вечерите му, трапезата му и не му отстъпвала ни в шегите, ни в купите с вино.

Така живели те до дълбока старост, умни, весели и щастливи под покровителството на пресветлия халиф Харун-ал-Рашид и на великолепната Зобеида.

Край

Era odată la Bagdad, sub domnia strălucitului calif Harun-al-Rașid, un neguțător bogat, care avea o nevastă bătrână și un fecior, Abu-Hasan, crescut pînă la vreo treizeci de ani strîns de aproape în toate privințele. Neguțătorul a murit, și Abu-Hasan a intrat în stăpînirea avuției pe care o grămădise tată-său o viață întreagă. Fiul a făcut altfel de cum făcuse tatăl. În tinerețe nu căpătase niciodată o para mai mult decît îi trebuia ca să-și ducă viața; acum a pus de gînd să cheltuiască potrivit cu mijloacele pe care i le adusese soarta. Astfel, și-a împărțit averea în două părți: cu o parte a cumpărat acareturi, care-i aduceau destul venit ca să poată trăi cum se cuvine, fără să s-atingă de capete; iar cu cealaltă jumătate, în bani sunători, a hotărît să să pună pe petreceri, încailea să-și destoarcă răbdările suferite sub strășnicia în care-l ținuse tată-său pînă la așa vîrstă coaptă; dar s-a jurat că n-are să mai cheltuiască apoi nimica peste această sumă, după ce ce și-o face toate chefurile. În acest scop, Abu-Hasan a strâns împrejuru-i o ceată de tineri de vîrsta și de teapa lui, și de acolea s-a gîndit numa cum să-i facă a-și petrece vremea în chipul cel mai plăcut. Așadar nu s-a mărginit la prînzuri și ziafeturi cu mîncări și băuturi care de care mai rare și mai scumpe; a mai adus și tarafuri de lăutari și cîntăreții cei mai vestiți; și pe urmă, dănțuitoarele și dănțuitorii cei mai aleși din orașul Bagdad.

Toate chefurile astea, din zi în zi mai costisitoare, l-au aruncat pe Abu-Hasan în cheltuieli atît de nemăsurate, încît n-a putut-o duce așa mai mult de un an.

Cum n-a mai întins masă mare, prietenii s-au făcut nevăzuți; ba nici nu-i mai întîlnea oriunde i-ar fi căutat, fiindcă fugeau de el îndată ce-l zăreau, și dacă din întîmplare da piept în piept cu vreunul și vrea să-l oprească să-o spună ceva, acela își cerea iertăciune, că-i e degrabă și n-are vreme de vorbă, și pleca repede p-aci încolo.

Pe Abu-Hasan mai mult l-a mîhnit părăsirea din partea prietenilor, decît îl încîntase mai înainte semnele lor de dragoste. Odată, mîhnit, dus pe gînduri, cu capul plecat a intrat în odaia mă-si și s-a așezat pe marginea divanului departe de ea.

— Ce ai fiule? a-ntrebat bătrîna. De ce ești așa de pocîltit și n-ai chef de loc? Să fi pierdut tot ce ai pe lume și tot n-ai fi așa de opărit... Știu că, după cîte cheltuieli nebunești ce ai făcut, nu-ți mai rămîn mulți bani sunători. Erai stăpîn pe avutul tău, și eu n-am vrut să mă-mpotrivesc purtărilor tale nesocotite, mai ales știind că ți-ai păstrat cuminte jumătate din avere... Și d-aia nu văd ce te poate adînci acuma în așa hal de neagră mîhnire.

Pe Abu-Hasan, la vorbele bătrînei, l-a podidit lacrimile, și-a zis:

— Mamă, știi în ce chip m-am purtat un an de zile. Am strîns atîția prieteni împrejurul meu, i-am îndopat cu cîte bunătăți mi-a dat prin gînd, pînă n-au mai putut, și acuma cînd nu mai am ce le da, văd că toți mă părăsesc. Cînd zic că n-am cu ce-i mai îndopa, mă gîndesc la banii pe cari-i hotărîsem pentru asta; că despre venitul meu, slavă Domnului, mi l-am păstrat, și acuma știu cum să-ntrebuințez ce din fericire mi-a rămas. Vreau numai să încerc pînă unde pot merge prietenii mei cu nerecunoștința. O să mă rog de ei să pună fiecare de la mînă la mînă, să m-ajute a mă sălta din starea nenorocită în care am căzut. Dar asta, precum ți-am spus, o fac numai ca să văz dacă voi găsi la dînșii vreo recunoștință.

— Băiete, i-a răspuns mama, nu vreau să te opresc de la ce ai pus de gînd; dar îți pot mai dinainte spune că degeaba tragi nădejde. Tu încă nu cunoști ce va să zică prietenii de petrecere; dar o să-i cunoști...

— Mamă, a zis Abu-Hasan, eu înțeleg și cred ce-mi spui; dar tot vreau să mă luminez singur despre mișelia și neomenia lor.

Abu-Hasan a și plecat; a făcut ce-a făcut și a găsit pe toți prietenii. Le-a arătat în ce mare strîmtoare se află și i-a rugat să-și dezlege pungile ca să-l ajute. N-a uitat chiar să le spună că în mare parte a scăpătat din pricina cheltuielilor nemăsurate cu atîtea petreceri și ziafeturi, că doar i-o atinge la omenie. Nici unul dintre prieteni nu s-a lăsat înduioșat de vorbele lui frumoase, ba, unii chiar, l-au dat afară. S-a întors acasă, amărît pînă în fundul sufletului și i-a zis bătrînei:

— A, mamă, bine mi-ai spus tu: în loc de prieteni am găsit niște ticăloși nerecunoscători. S-a isprăvit; să nu-i mai văz în ochi!

Abu-Hasan s-a hotărît dar să se ferească de acu-ncolo de orice galantomie. După ce și-a socotit venitul bine, și l-a împărțit astfel încît să-i ajungă de cheltuială în fiecare zi regulat, dîndu-i mîna să poftească în toate serile la masă cîte un singur musafir, pe care să-l ospăteze cumpătat, dar cuviincios. Pe urmă s-a jurat că acel musafir să nu fie localnic din Bagdad, ci un străin care ar fi picat chiar în ziua aceea, și pe care să-l poată trimite pe-aci încolo după ce l-a găzduit frumos o noapte.

După cum pusese la cale, Abu-Hasan își îngrijea de dimineață să cumpere toate trebuincioase pentru cină, și pe seară mergea să se așeze lîngă podul Bagdadului; cum vedea un străin, ăl dintîi care-i ieșea înainte, măcar de orice teapă ar fi fost, îl poftea politicos să-i facă cinste a veni să cineze și să petreacă noaptea aceea acasă la dînsul.

Cina lui Abu-Hasan nu era foarte bogată, însă bună și curată, așa ca să poată mulțumi destul pe un oaspete drumeț. Mai ales nu lipsea de la masă vin bun, și veselie, căci în loc să vorbească cu oaspetele său despre politică or despre daraveri negustorești, îi plăcea mai bine să povestească despre lucruri plăcute și hazlii. De felul lui era om vioi și bun de petrecere, și știa să-nveselească pe un tovarăș orcît de posomorît. A doua zi dimineața Abu-Hasan îi zicea musafirului:

— Cînd te-am poftit aseară să cinezi la mine, ți-am spus obiceiul meu: să nu te superi că acuma te poftesc să pleci; am eu cuvinte să mă port așa. Mergi de-ți vezi și de treburile dumitale... Umblă cu Dumnezeu!

Într-o seară, cînd ședea după regula lui la capătul podului, iată că trece califul Harun-al-Rașid, îmbrăcat tiptil așa ca să nu-l cunoască nimeni. Stăpînitorul acesta, deși avea destui slujbași foarte pricepuți și strașnici, tot voia să cunoască el singur cum merg lucrurile în împărăția lui; și pentru acest scop umbla adesea tiptil în felurite chipuri prin orașul Bagdad. În seara aceea, era îmbrăcat ca un negustor de la Musul, care s-ar fi dat chiar atunci jos de pe corabie în partea dimpotrivă a podului, și în urma lui mergea un rob mare și voinic, o namilă de om.

Califul, sub îmbrăcămintea lui, se vedea a fi un bărbat de seamă, vrednic de toată cinstea. Abu-Hasan s-a ridicat de unde ședea jos și, după ce i-a făcut o temene pînă la pămînt, i-a zis politicos de tot:

— Prea cinstite domnule, bine-ai venit sănătos la noi în Bagdad; te rog prea-plecat să-mi faci cinstea să poftești la cină cu mine și să-ți petreci noaptea asta în casa mea, ca să te odihnești bine de oboseala călătoriei.

Și, ca să-l îndatoreze și mai mult a pofti la el, i-a spus în cîteva cuvinte ce obicei are dînsul cu musafirii lui.

Califul a făcut haz de gustul lui Abu-Hasan, și a voit să cunoască mai de aproape pe acest om ciudat. I-a spus numaidecît că de la un bărbat așa de politicos e încîntat a primi găzduire fie pe cît de scurtă vreme, și că e gata să-l urmeze.

Abu-Hasan, care nu bănuia că soarta îi scosese înainte un oaspete așa de înalt, se purta cu califul parcă ar fi fost deopotrivă amîndoi. L-a dus acasă, l-a băgat într-o odaie foarte curată și l-a poftit să șadă pe divan la locul de cinste. Cina era gata și masa pusă. Mama lui Abu-Hasan, pricepută la bucătărie, le-a dat trei feluri de mîncări: niște porumbei gătiți cu zarzavaturi și cu orez, apoi o gîscă la tavă și pe urmă un clapon fript cu patru puișori rumeniți de jur împrejur. Altceva nimica; dar toate erau bine făcute.

Abu-Hasan a stat la masă în fața musafirului; au mîncat amîndoi din toate pe tăcute și pe nebăute după obiciul locului. După ce au isprăvit de mîncare, mama lui AbuHasan a ridicat masa și le-a adus fel-de-fel de poame de care se găseau în acea vreme a anului și niște turte uscate de migdale. Hasan a adus niște urcioare cu vin și bărdace, le-a pus lîngă el și a rugat-o pe bătrînă să-i dea de mîncare robului care venise cu musafirul. Cînd s-au așezat iar la masă, Abu-Hasan a luat o bărdacă, a umplut-o cu vin și, ridicîndu-se în sus, a zis către musafir:

— Prea cinstite domnule, te poftesc să faci ca mine... Nu știu ce-i fi gîndind dumneata; dar, după mine, drept să-ți spun, omul care urăște vinul, vrînd să se arate înțelept, nu-i înțelept de loc. Veselia e lucru bun; trebuie s-o căutăm, și s-o găsim în fundul bărdacei!

Abu-Hasan și-a golit bărdaca în vreme ce califul i-a răspuns:

— Vorba dumitale e cuminte, ești un om de ispravă; îmi place că te văz chefliu și vesel, și te rog să-mi torni și mie.

Abu-Hasan a umplut bărdaca musafirului, zicînd:

— Gustă, te rog, prea-cinstite domnule și spune drept: așa-i că-i bunicel?

Califul a băut; iar Abu-Hasan i-a mai zis:

— Eu, cum te-am zărit pe dumneata, am priceput că ești om care știi ce va să zică să trăiești. Ce să-ți mai vorbesc?... Sunt nu se poate mai mulțumit și mai vesel că m-am întîlnit astăzi cu un bărbat așa deosebit cum ești dumneata. Îmi placi foarte mult... Halal să-ți fie! Să trăiești!

Vorbele lui Abu-Hasan îi făceau mare plăcere califului, care fiind și el om foarte vesel, își îndemna mereu gazda la băut, ca să o cunoască mai bine. Din vorbă în vorbă, Abu-Hasan a spus cum îl cheamă, cum trăiește, prin ce întâmplări neplăcute trecuse, și a încheiat zicând:

— Dar nu-mi pare rău că am fost amăgit de prieteni, fiindcă dacă nu se-ntâmpla ce s-a întâmplat, poate nu-mi scotea norocul în cale un străin așa de prețios ca dumneata.

Califul, mulțumit de lămuririle lui Abu-Hasan, i-a zis:

— Ești vrednic de laudă, prietene, că ai luat astfel de hotărâre înțeleaptă, și mai ales că te ții de ce ai hotărât. Și drept să-ți spun, îți pizmuiesc fericirea. Dumneata ai în fiece zi plăcerea să primești la masa și-n casa dumitate un om de treabă cu care stai frumos de vorbă și-l îndatorezi așa încât unde s-o duce să te pomenească și să-ți laude casa, masa și primirea dumitale atât de cuviincioasă... Decât, din vorbă-n vorbă, și dumneata și eu, nu luăm seama că prea lăsăm vinul să se trezească... Te rog, bea, și toarnă-mi și mie.

Și așa au băut amândoi înainte, povestindu-și unul altuia lucruri plăcute. Acu era târziu; musafirul a spus că, fiind obosit de atâta drum cât făcuse, are nevoie de odihnă, și a adăugat:

— Și pe urmă, nici dumneata nu voi să-ți pierzi odihna pentru tiune. Haide, să ne culcăm; și, fiindcă poate mâine dimineață eu am să plec până nu te deștepți dumneata, își spun de-acuma că am rămas foarte încântat de ospătarea ce mi-ai făcut așa de îndatoritor. Numai de un lucru îmi pare rău, că nu știu cum să-ți arăt recunoștința mea. Spune-mi, rogu-te, dumneata, cum ți-aș putea plăti de atâta bunăvoință, ca să vezi că nu ai avut a face cu un nerecunoscător. Un om ea dumneata nu se poate să n-aibă vreo daraveră, vreo nevoie, și să nu dorească a i se face pe plac. Uite, cât mă vezi pe mine aga, negustor, poate să fiu în stare să te îndatorez și eu cu ceva, dacă nu de-a dreptul, măcar prin mijlocirea vreunuia dintre prietenii mei.

La aceste vorbe politicoase ale negustorului, Abu-Hasan a răspuns:

— Preacinstite domnule, nu mă îndoiesc câtuși de puțin că, nu numai așa, doar ca om politicos, îmi arăți atâta bunăvoință. Dar pot să te asigur că eu n-am nici păsuri, nici daraveri, nici vreo dorință, și n-am să cer nimănui nimic. N-am cea mai mică poftă de mărire, și sunt foarte mulțumit cu soarta mea. Prin urmare, foarte-ți mulțumesc numai și numai că ai poftit în casa mea și mi-ai cinstit masa, așa bună, rea, cum s-a putut găsi... Cu toate astea, parcă aș avea și eu ceva care mă supără, dar iar nu până-ntr-atâta încât să-mi pierd liniștea pentru asta. Să vezi ce e... Aici la noi, în Bagdad, fiecare mahala își are geamia ei, cu câte un imam, adică popă, care e dator să facă rugăciunile la orele hotărâte după lege. Imamul de la geamia noastră este un bătrân înalt și uscățiv, posomorât și tare fățarnic. Ctitorii, câteșipatru, vecinii mei, sunt ca și el niște bătrâni ursuzi și zavistnici, lucru mare. În toate zilele se adună împreună cu toții și alta n-au de vorbit decât bârfeli și răutăți, ca să vâre fitiluri și zâzanie în toată mahalaua: crapă de necaz că nu pot să stăpânească dumnealor pe toți mahalagiii noștri, să-i poarte ei de nas după cum le place lor. Ei! vezi, asta mă strânge pe mine de gât, în loc să-și vadă popa de legea lui și ctitorii să se îngrijească de geamie, dumnealor se leagă de lume și n-o iasă să trăiască în bună pace.

— După cum văz eu – a zis califul – dumneata ai dori să-le mai scurtezi limba acelor bârfitori?

— Precum zici, tocmai! a răspuns Abu-Hasan. Ah de ce nu mă face Dumnezeu pe mine calif o zi măcar, numai o zi!

— Ei! să zicem că ai fi calif... ce-ai face?

— Ce-aș face?... Aș face ceva să rămână de pomină... I-aș pildui strașnic pe dumnealor, ca să aduc o mulțumire lumii de ispravă: aș pune să le tragă la fiecare ctitor câte o sută de bețe la tălpi și imamului patru sute; să-i învăț eu pe dumnealor, mă-nțelegi, că nu-i treaba dumnealor să turbure viața mahalagiilor, mă-nțelegi!

Califului i s-a părut foarte nostimă ideea lui Abu-Ha-san, și zice:

— Îmi place dorința dumitale, mai ales că o văd pornită dintr-o inimă dreaptă care nu sufere să rămână răutatea nepedepsită; și tare aș dori și eu să ți-o văd îndeplinită... Și de! poate că lucrul să nu fie chiar peste putință, cum îți închipui. Eu cred că, dacă ar afla ce gânduri ai, califul ar fi în stare să-ți încredințeze puterea lui pe o zi... Și cât mă vezi dumneata, așa un negustor ca toți negustorii, cine știe de nu te-aș putea ajuta s-o dobândești.

— Ei! ia lasă – a răspuns Abu-Hasan – nu-ți mai bate joc de mine și dumneata, cum și-ar bate firește și califul dacă ar afla de neroziile mele... Poate doar atâta, să afle și el de purtările cuvioșilor noștri și să-i osândească el la vreo pedeapsă.

— Ba, doamne ferește, nu-mi bat joc nicidecum – a zis musafirul – și desigur că nici califul nu și-ar bate... Dar să le lăsăm, astea; uite, e aproape de miezul nopții, haide să ne culcăm.

— Bine zici; dar, fiindcă urciorul nostru mai are ceva în fund, eu crez că ar trebui mai întâi golit, și pe urmă să ne ducem la culcare. Un lucru numai te-aș ruga: mâine dimineață când ăi pleca, dacă n-oi fi eu deștept, să nu lași ușa de la drum deschisă.

Pe când vorbea Abu-Hasan, califul, ridicând urciorul, și-a umplut bărdaca și a golit-o mulțumind încă o dată de bună ospătare. După aceea, pe furiș a aruncat la bărdaca gazdei, așa cât poți lua pe vârful degetelor, dintr-o cutiuță cu niște prafuri, pe care o purta totdeauna cu sine, și peste ele a turnat vinul tot cât mai rămăsese în urcior; pe urmă, întinzând bărdaca a zis:

— Acuma te rog, iubită gazdă, să iei de la mine bărdaca asta și s-o deșerți în cinstea și pentru dragostea mea.

Abu-Hasan, foarte bucuros, a luat bărdaca în mâna dreaptă și a ridicat-o-n sus; cu palma stângă la piept s-a-nchinat preaplecat și apoi a băut tot până-n fund dintr-o sorbitură... Dar n-a apucat să lase jos bărdaca goală, și, simțindu-se înmuiat din toate încheieturile, s-a lungit binișor pe divan, unde l-a și furat somnul, așa degrabă, că musafirul a început să râdă, și, chemându-și robul, care aștepta gata la ușă, i-a zis:

— Ia-l pe omul ăsta în cârcă, și bagă bine de seamă, când ieșim, în ce loc se află casa, să știi unde ai să-l aduci înapoi mâine când ți-oi porunci. Și, fără zgomot, au ieșit din casă, robul ducând în cârcă pe Abu-Hasan adormit adânc, și califul, care a lăsat într-adins ușa de la drum deschisă.

Cum au sosit la palat, au mers până în odaia unde așteptau toți curtenii:

— Dezbrăcați-l pe omul ăsta și-l culcați în patul meu. Curtenii l-au dezbrăcat binișor pe Abu-Hasan, l-au îmbrăcat, în halatul califului și l-au culcat frumos în patul împărătesc. După aceea califul a chemat împrejuru-i pe toți ai curții, bărbați și femei, și le-a zis:

— Vedeți pe omul care doarme colea? Mâine dimineața, la ora hotărâtă, întocmai cum faceți când mă deștept eu, așa să faceți și cu el, fără nici o deosebire, să nu vă mai gândiți la mine cât timp v-ați afla în față-i; în sfârșit, până nu poruncesc eu altceva, poruncile lui să fie sfinte: el este califul vostru.

Curtenii și curtenele fără vorbă s-au închinat pân' la pământ, și fiecare s-a gândit cum să se supună mai bine, după puterile sale, poruncilor stăpânului. Întorcându-se la palat, califul trimisese după marele vizir Giafar, și cum a sosit acesta, i-a zis:

— Uite de ce te-am chemat, Giafar: mâine dimineață când vii după porunci, să nu te miri dacă vezi șezând în tronul meu pe omul acesta, care doarme colea, ascultă-l și îndeplinește-i cu sfințenie toate poruncile. Are să se arunce la galantomie, o să-ți poruncească a împărți daruri în dreapta și-n stângă: fă tot ce-ți spune, măcar de-ar fi să-mi sleiești toate lăzile împărăției. Nu uita să vestești pe toți curtenii de la mic până la mare, să-i dea mâine la ora hotărâtă pentru înfățișare înaintea mea, toată cinstea ce mi se dă mie... Du-te acuma și caută să-mi faci întocmai pe plac.

După plecarea marelui vizir, califul a mers să se culce și el într-altă odaie, poruncind robului său de încredere, anume Mesrur, să-l scoale mâine până nu s-a deșteptat Abu-Hasan. Și astfel, a doua zi dimineața, califul a trecut într-o cămăruță cu câteva trepte mai jos, de unde de la o ferestruică cu gratii putea vedea, fără a fi văzut, toată odaia, unde dormea încă prietenul de cu seara. Toți curtenii și toate curtenele intrară numaidecât pe rând și se așezară binișor, în tăcere, fiecare după treapta sa, ca după obicei, la locu-i cuvenit, începuse acum să se lumineze de ziuă; era timpul de deșteptat pentru rugăciunea dinainte de răsăritul soarelui, după cum cere legea musulmană. Curteanul, cel care sta lângă căpătâiul califului, apropie de nasul adormitului un burete înmuiat în oțet de trandafir. Adormitul strănută îndată și miji din ochi; deși nu era încă destulă lumină, văzu că se află în mijlocul unei odăi mari, foarte bogată, împodobită cu vase mari de aur, cu perdele și covoare țesute de mătase; și de jur împrejurul lui niște tinere curtene, unele cu harfe, altele cu alăute și cu dairele, gata să înceapă a cânta, și toate de o frumusețe nespusă; iar la spatele lor niște robi arabi în vestminte strălucitoare, stând toți cu mâinile la piept. Uitându-se la învelitoarea cu care dormise acoperit, văzu că e de catifea stacojie țesută cu fir de aur, și cu mărgăritare; iar lângă pat un vestmânt tot așa, și alături, pe o perină, o tichie de calif.

Văzând toate astea, Abu-Hasan rămase aiurit... Și, aducându-și aminte de ce vorbise seara la masă cu musafirul, gândi:

„Asta-mi place! Ajunsei acum și calif! Auzi vis“ și închizând ochii își așeză iar capul să-și urmeze somnul. Dar un rob, aplecându-se până la pamânt, îi zise cu sfială:

— Stăpânitor al credincioșilor, strălucirea-ta să nu mai adoarmă, e timpul rugăciunii de dimineață, soarele stă să se arate.

Vorbele acestea l-au amețit pe Abu-Hasan; „Sunt deștept ori dorm?... Aș! dorm; nu se poate!... dorm!“ și, ținând ochii tot închiși, n-a mișcat. Dar n-a trecut mult, și robul, văzând că nu capătă răspuns, a zis iar:

— Stâpânitor al credincioșilor, strălucirea-ta să nu se supere dacă iar îndrăznesc a-i spune că trebuie să se scoale, afară numa' dacă nu vrea să lase a trece ora rugăciunii de dimineață.

„M-am înșelat – gândi Abu-Hasan – nu dorm.“ Deschise ochii bine și, fiind acum ziua mare, văzu foarte limpede tot ce zărise nedeslușit la lumina slabă de-adineauri. Se ridică de mijloc și privi de jur împrejur zâmbind, ca un om care se deșteaptă plin de mulțumire după un somn bun cu vise plăcute.

Atunci tinerele curtene i se închinară preaplecat și deodată harfele și tamburele, alăutele și dairelele începură o cântare îngerească de care Abu-Hasan rămase atins până la suflet. Cu toate astea tot și-a venit iar la gândul dintâi:

„Bre! ce să fie asta? Unde mă aflu eu? Ce e palatul ăsta? Ce sunt minunățiile astea, robii și curtenii ăștia străluciți, frumusețile astea de curtene, și cântările astea care te ridică în slavă? Cum adică să nu pot eu înțelege: visez ori sunt treaz?“

Când îi treceau prin minte aceste întrebări, iată că s-apropie Mesrur, căpetenia robilor, și-i zice:

— Stăpânitor al credincioșilor, strălucirea-ta să-mi dea voie a-i spune că n-are obicei să se scoale așa de târziu, afară numai dacă, doamne ferește, nu se simte bine; așadar, trebuie strălucirea-ta numaidecât să se suie în tron, că iacătă a sunat ora sfatului împărătesc.

După vorbele lui Mesrur, Abu-Hasan înțelese că nu mai doarme și că prin urmare tot ce i se întâmplă nu-i în vis, ci aievea. Dar încă nehotărât ce are să facă și cum trebuie s-o ia, stătea la gânduri. După câteva clipe de îndoială, se uită lung la Mesrur și-i zise:

— Ia ascultă-mă, cu cine vorbești și cui îi zici dumneata „stăpânitorul credincioșilor“?

— Strălucirea-ta – răspunse Mesrur zâmbind – îmi vorbește astfel ca să mă pună la încercare, or ca să glumească... Cine altul să fie stăpânitorul credincioșilor decât strălucirea-ta?

Mesrur, ticălosul rob, nu poate uita asta, și bănuiește că poate vreun vis urât o fi turburat azi-noapte odihna strălucirii-tale.

Abu-Hasan pufnind s-a trântit iar cu capul pe căpătâi și... după ce s-a săturat de râs, s-a ridicat iar de mijloc și, întorcându-se către un arap mititel, negru ca și Mesrur, i-a zis:

— Ia ascultă, piciule: spune-mi tu cine sunt eu.

— Preaînalte – a răspuns piciul clipind din ochii-i aplecați – strălucirea-ta este stăpânitorul credincioșilor, care ține pe pământ locul stăpânului lumii.

— Mare mincinos ești, cât ești tu de micuț. Pe urmă a făcut semn unei curtene să se apropie și, întinzându-și mâna, i-a zis:

— Drăguță, fii bună și mușcă-mă de vârful degetului, să văz: dorm or sunt deștept?

Tânăra l-a apucat cu dinții de vârful degetului și l-a strâns puțintel... Abu-Hasan și-a tras repede degetul...

— Nu dorm... Dar cum, cum, fără știrea mea, să ajung eu peste noapte calif? Asta e ceva minunat, de neînțeles... și zise apoi foarte dulce cătră frumoasa curteană: Mă rog, spune-mi drept, așa să trăiești, adevărat e, drăguță, că eu... sunt stăpânitorul credincioșilor?

— Mai adevărat nu se poate, prealuminate stăpâne – a răspuns tânăra – e atât de adevărat, că noi rămânem toți pe gânduri văzând că strălucirea-ta se miră de asta...

Abu-Hasan s-a uitat lung la ea și cu un zâmbet de bunătate i-a răspuns moțăind din cap:

— Am înțeles! Și mătăluță ești o... mincinoasă... Lasă că știu eu bine cine sunt.

Căpetenia robilor, văzând că stăpânul voiește să se dea jos din pat, îi întinse mâna și umărul să-l ajute. Cum se puse Abu-Hasan pe picioare, rezemându-se pe umărul robului, curtenii, bărbați și femei, i se plecară până la pământ strigând toți într-un glas:

— Să fie de bine strălucirii-sale; zi fericită și cu noroc să-i dea Dumnezeu!

— Ah, doamne, ce minune! a strigat stăpânul... Ce mă culcai aseară, și acu ce mă trezesc?... Vezi cum se poate schimba viața, de cu seara până dimineața... Mare lucru! Ce să spun?... Să mor dacă-nțeleg ceva.

Până să-și isprăvească vorba, câțiva curteni l-au îmbrăcat de sus până jos, pe când ceilalți, curteni și curtene, și robi, arapi, s-au așezat în rând de o parte și de alta, până la ușa prin care stăpânitorul trebuia să meargă în sala sfatului împărătesc. Mesrur, căpetenia arapilor, îl duse până la treptele tronului. Abu-Hasan, rezemându-se pe umărul robului, sui treptele și se așeză în tron.

Totdeodată Harun-al-Rașid trecuse repede la altă ferestruică cu gratii de unde se vedea în sala tronului.

Abu-Hasan, aruncându-și privirile în dreapta și-n stânga, văzu pe toți curtenii și ofițerii palatului stând frumos la rând, drept ca luminarea, cu ochii țintă în ochii lui, fără să clipească măcar și parcă fără să răsufle.

Lui Harun-al-Rașid, care se uita cu multă luare-aminte, de sus, prin gratii, îi plăcu dintru-nceput ce vrednic și ce mândru se pricepea Abu-Hasan să-i țină locul.

Îndată ce s-așeză califul pe tron, își ridică fruntea, rezemându-și palmele pe genunchi, și totdeodată marele Vizir Giafar se-nchină dinainte-i până la pământ, zicând:

— Stăpânitor al credincioșilor, Dumnezeu s-o acopere cu harurile sale pe strălucirea-ta, iară pe dușmanii ei în flăcările iadului să-i prăvălească!

Abu-Hasan, după câte văzuse și auzise de-adineauri din pat, și până acum, pe tron, începu să creadă că e de-a binelea calif. Nici n-a mai voit să gândească prin ce minune a soartei ajunsese aici, și, hotărât, s-a apucat de treabă ca un calif ce era. Astfel a-ntrebat pe marele vizir dacă are să-i spună ceva deosebit. Giafar i-a răspuns:

— Stăpânitor al credincioșilor, emirii, vizirii și toți ofițerii așteaptă porunca să vină să se-nchine strălucirii-tale.

Abu-Hasan a zis:

— Să poftească!

Marele vizir s-a-ntors atunci cătră portarul cel mare:

— Stăpânitorul credincioșilor poruncește să-ți faci datoria.

S-au dat de părete ușile, și toți ofițerii cei mari, muiați din cap până-n picioare numa-n mătăsuri și-n fireturi, au intrat, și cu pas falnic unul după altul au venit să se-nchine dinaintea tronului îngenunchind și atingând podeala cu fruntea, după care, iar la rând au mers să se așeze frumos unii de o parte, alții de alta. Când s-a sfârșit țeremonia, marele vizir a început să-și facă raportul despre felurite treburi după hârtiile pe care le ținea în mână. Treburile acelea în adevăr nu erau nici foarte însemnate, nici prea încurcate; totuși erau treburi politicești. Abu-Hasan, fără să stea mult pe gânduri, le-a dat la toate dezlegare potrivită, scurt, fără să se-n-curce la vreuna, și toate dezlegările erau nimerite, după cum îl povățuia mintea lui cu scaun sănătos.

Până să-și isprăvească raportul, Abu-Hasan, zărind în mulțimea ofițerilor pe căpitanul poliției, pe care-l cunoștea, că-l văzuse de atâtea ori prin oraș, a zis marelui vizir:

— Ia așteaptă puțintel, am de dat o poruncă grabnică polițaiului... Căpitane, ia poftim mai aproape...

Căpitanul s-a apropiat de tron închinându-se și a ascultat, iar califul a urmat:

— Căpitane, să mergi acu' într-un suflet în ulița cutare, din mahalaua cutare (i le-a spus pe nume); în ulița aceea se află o geamie; la geamie acolo, ai să găsești stând la taifas un imam și patru bătrâiori cu barba albă... Să-i ridici numaidecât și să pui să le tragă, de față cu dumneata: câte o sută de vine de bou la tălpi, fiecăruia dintre bătrâiori, iar imamului, patru sute... Și pe urmă să te întorci fără zăbavă să-mi spui cum mi-ai îndeplinit porunca... Ai venit?

Căpitanul, fără vorbă, s-a închinat adânc și a plecat degrabă să-și facă datoria.

La auzul acestei porunci, date așa de scurt și hotărât Harun-al-Rașid a zâmbit de mulțumire, văzând că Abu-Hasan nu-și pierde timpul cu nimicuri, ci se folosești degrabă de prilejul domniei spre a pedepsi cum se cuvine pe zavistnicii bârfitori.

Totdeodată marele vizir își urma mai departe raportul, și până să nu și-l isprăvească bine, iată se-ntoarce polițaiul și zice:

— Stăpânitor al credincioșilor, am găsit pe imam și pe cei patru bătrâni stând la taifas în geamia aceea, și ca dovadă că mi-am îndeplinit cu credință datoria întocmai după porunca strălucirii-tale, am adus și adeverința aceasta.

Și, scoțând din sân o hârtie, a înfățișat-o califului, Abu-Hasan a cetit în de-amănuntul arătarea celor petrecute în curtea geamiei și s-a uitat de aproape la numele mahalagiilor, toți cunoscuți de-ai lui, care întăreau cu iscăliturile lor acea arătare, ca martori ce stătuseră de față la săvârșirea pedepsii, și după ce a sfârșit a zis foarte mulțumit către polițai:

— Bun! treci la locul dumitale... Acuma dumneata, vizirule, spune vistiernicului să ia o pungă cu o mie de bani de aur și să o ducă tot în mahalaua aceea unde a fost polițaiul, mamei unuia Abu-Hasan: e om văzut în partea locului, măcar cine îi cunoaște casa. Du-te și te întoarce degrabă.

Marele vizir a dus el însuși punga și i-a spus bătrânei numai atâta că este un dar trimis din partea califului, fără altă deslușire. Bătrâna cu destulă mirare a primit darul; nu-și putea închipui de unde până unde să-i dea prin minte califului a-i trimite ei atâta bănet; de unde era să știe dânsa de cele ce se petreceau la palat?

În timpul cât a lipsit marele vizir, și-a făcut raportul polițaiul despre toate cele întâmplate peste noapte în tot Bagdadul, fel de fel, pe care le-a ascultat califul cu multă luare-aminte. Întorcându-se vizirul și spunând califului cum îndeplinise întocmai porunca, califul i-a zis:

— Bine; dar nu ți-a dat în gând să întrebi pe bătrâna: fiu-său Abu-Hasan, e acasă? Ce face?

— Ba da, strălucite stăpâne, cum nu? – am întrebat-o și mi-a răspuns că fiu-său e acasă, dar că doarme în odaia lui și nu-l poate trezi, fiindcă az-noapte a stat până foarte târziu la petrecere cu un musafir.

La vorbele acestea, califul nu și-a putut stăpâni râsul și a râs cu mare poftă, de care firește toată lumea s-a bucurat, văzând veselia stăpânitorului lor atotputernic. Mesrur atunci a făcut un semn cătră toată adunarea prin care le arăta că sfatul s-a încheiat și că fiecare poate pleca; și au plecat toți, trecând și închinându-se pe dinaintea tronului, rând pe rând, ca și la sosire, rămânând împrejurul tronului numai Mesrur, marele vizir și ofițerii de pază. Abu-Hasan s-a coborât de pe tron tot cum se urcase, rezemându-se cu o mână pe umărul credinciosului Mesrur, și cu cealaltă pe umărul unui ofițer voinic, și astfel s-a dus în odaia de unde venise; totdeodată Harun-al-Rașid a trecut la altă ferestruică zăbrelită de unde să poată urmări tot.

Mesrur a dus pe Abu-Hasan într-altă odaie, unde așteptau o droaie de cântărețe, care, cum l-au văzut, au și început cu toatele să sune din harfe, din ghitare, din tambure și dairale și să cânte din gură în fel de fel de glasuri, atât de frumos, încât Abu-Hasan a rămas fermecat.

De acolo, cu muzicantele după el, Mesrur l-a trecut într-un salon unde sclipeau bogății peste bogății, numai catifele, mătăsuri, și aur și nestemate; șapte policandre de aur greu de câte șapte sfeșnice atârnau din tavanul lucrat în sidef în feluri de sclipituri care-ți luau ochii. În mijloc sta așezată o masă cu șapte talere, tot de aur greu, cu mâncări din care se ridicau aburi de deosebite mirodenii. Pe delături, s-au așezat muzicantele în șapte tarafuri și din fiecare taraf ieșind înainte câte una, una mai frumoasă ca alta, îmbrăcate de sus până jos numa-n borangic străveziu, au venit mai aproape de masă.

Când a intrat Abu-Hasan, cu fetele cântând în urma lui, a stat o clipă în loc aiurit de atâtea minunății. S-a uitat mult, de jur împrejur, din tavanul sclipitor până-n covoarele în care i se îngropau picioarele, și, numa' îndemnat de Mesrur, care i-a spus închinându-se plecat, că se răcesc bucatele, s-a hotărât să se miște din loc și să meargă să se așeze la masă. Cum s-a așezat el, cele șapte curtene dimprejurul mesei au început să-i facă vânt cu niște apărători de pene mlădioase de păun, Abu-Hasan, încântat, după ce s-a uitat ia fiecare din ele zâmbindu-le dulce, le-a zis:

— Drăguțelor, de ce vă osteniți să-mi faceți vânt toate? Poate să mă răcorească numa' una singură... alelalte șase, mă rog, să poftească la masă alături de mine, să-mi ție de urât, că mie, ce să spui? Oricâte bunătăți să am, singur la masă, nu-mi ticnește...

Tinerele s-au așezat îndată la masă; dar Abu-Hasan văzând ca nu pun nimica-n gură de sfială, le-a dat el la fiecare-n taler și foarte politicos le-a poftit să guste măcar; pe urmă le-a-ntrebat cum le cheamă. Le chema așa: Gură de mărgean, Lună plină, Rază de soare, Bucuria ochilor, Puful piersicii, Vraja inimii. Pe urmă a întrebat pe ce parte rămăsese să-i facă vânt să-l răcorească și dânsa i-a spus că o cheamă Acadea de miere. Strașnic de frumoasă.

Abu-Hasan fiecăreia i-a spus, potrivit cu numele ei, câte o vorbă de duh potrivită, așa că adevăratul calif, care le vedea și auzea toate de sus, s-a întărit în credința ce și-o făcuse mai dinainte că prietenul este un om prețios. Când au văzut tinerele că Abu-Hasan s-a săturat de mâncare, una dintre dânsele în picioare a zis către un rob care sta cu mâinile încrucișate la slujba mesei:

— Stăpânitorul credincioșilor vrea să treacă la dulcețuri; aduceți de spălat!

Toate s-au ridicat de la masă au luat din mâinile robilor, una un lighean de aur, alta o cană cu cioc, tot de aur, și a treia un peșchir de mătase, și îngenunchind câteștrele dinaintea lui Abu-Hasan, care ședea pe scaun, i-au dat de spălat. După ce s-a făcut și asta, s-a dat deoparte o perdea de catifea și s-a deschis ușa de la alt salon.

Mesrur a trecut înainte, poftindu-l cu multe rugăminți pe calif în celălalt salon, încă și mai strălucit și, pe urmă, iar într-altul și mai strălucit, și în fiecare câte șapte tarafuri de cântărețe, tot una și una, și mese încărcate cu poame, dulcețuri, prăjituri, fel de fel de bunătăți neînchipuite. L-au plimbat așa toată ziua până a-nceput să însereze, în cel din urmă salon Abu-Hasan a văzut ce nu mai văzuse pân-aci:

Pline cu vin împărătesc șapte cane mari de argint și de jur împrejur niște cupe tot așa suflate pe dinăuntru cu aur, S-a așezat la masă încremenit de frumusețea altor tinere care îi așteptau poruncile – a voit să știe cum le cheamă, și a bătut în palme făcând semn tarafurilor de cântăreți să se oprească. Deodată s-a făcut tăcere iar el, luând de mână pe una dintre cele șapte tinere, care era mai aproape, a poftit-o să șază alături și a întrebat-o cum o cheamă, iar dânsa a răspuns: Salbă de mărgăritare.

— Nu se putea nume mai potrivit – a zis Abu-Hasan. – bine te-a botezat cine te-a botezat; decât eu tot aș zice că dinții matale întrec toate mărgăritarele din lume... Drăguța mea Salbă de mărgăritare, tare m-ai îndatora să-mi umpli, cu mânușitele matale, o cupă de vin.

Fata a îndeplinit porunca, Abu-Hasan, luând cupa plină și privind foarte duios, când la cupă, când la fată, a zis:

— Salbă de mărgăritare, în sănătatea mătăluță... Te rog, fă-mi și matale tot așa hatâr!

Dânsa își umple o cupă și, ridicând-o în sus, cântă un cântec cu un glas îngeresc, de care Abu-Hasan a rămas foarte-ncântat. După aceea, luă pe altă tânără și o pofti să șază alături de el, întrebând-o cum o chemă iar ea a răspuns: Steaua zorilor.

— Nu se putea nume mai potrivit – a zis Abu-Hasan – bine te-a botezat cine te-a botezat, decât... că tot aș zice că ochii mătăluță întrec toate stelele de pe cer... Drăguța mea Steaua zorilor, tare m-ai îndatora să umpli două cupe, una pentru mine și alta pentru mătăluță.

Și tot așa cu una după alta, pe rând, până la cea din urmă pe care o chema Lumina zilei, a băut șapte cupe pline. După aceea Salbă de mărgăritare a mai umplut o cupă și foarte veselă a zis:

— Stăpânitor al credincioșilor, îndrăznesc preaplecată a mă ruga strălucirii-tale de un mare hatâr: să bea această din urmă cupă după ce va asculta și de la mine un cântec pe care, nădăjduiesc, n-o să-i pară rău că l-a ascultat.

— Cu draga inimă, sufletu-meu! a zis Abu-Hasan luând cupa, ba chiar, ca un stăpânitor al credincioșilor ce sunt, îți poruncesc să mi-l cânți, că nu se poate o frumusețe de copilă ca matale orce-o face să nu facă frumos și drăgăstos.

Tânăra atunci i-a cântat din tambură și din gură de l-a ridicat în slava cerului pe calif, care după ce s-a isprăvit cântecul i-a strigat cântăreței:

— Să trăiești, drăguță! Halal să-ți fie! Și a sorbit cupa până la picătura din fund, apoi s-a întors să-i mai zică încă o vorbă, însă d-abia a putut deschide gura mormăind ceva neînțeles; și-a și așezat brațele pe masă, și-a lăsat fruntea pe brațe și a adormit adânc.

Se înnoptase acuma bine. Harun-al-Rașid, care văzuse și auzise tot, a coborât degrabă în salon, bucuros că toate îi ieșiseră după plac A poruncit să scoată lui Abu-Hasan vestmântul de calif și să-l îmbrace în hainele cu care-l aduseseră aseară la palat A chemat apoi pe robul cel voinic și i-a zis:

— Acuma ia-mi-l binișor în cârcă și du-te de-l culcă pe divan acasă la el, și când ăi ieși, nu uita, să lași ușa de la drum deschisă.

În scurt timp, robul s-a întors la palat să-i spună califului că îndeplinise porunca întocmai.

Abu-Hasan, întins frumos pe divan, a dormit până a doua zi foarte târziu... Mijind ochii, la prins mirarea să se vadă în casa lui, și a-nceput să cheme cu cu glas mângâios:

— Salbă de mărgăritare! Steaua zorilor! Guriță de mărgean! unde sunteți? Veniți încoace, drăguțelor.

Mă-sa, care l-a auzit de alături, a venit în grabă.

— Ce ai, fătu-meu? Ce ți s-a întâmplat?

Abu-Hasan a ridicat mândru capul și a întrebat:

— Babo, cui îi zici tu fătu-meu?

— Ție, cui să-i zic? Nu ești tu băiatul meu Abu-Hasan?

— Eu băiatul tău? Ce nu-ți iei seama la vorbă? Eu Abu-Hasan? Ce trăncănești? Eu sunt stăpânitorul credincioșilor, bre!

— Pentru Dumnezeu, fătu-meu, taci să nu te-auză cineva, să creadă că ești nebun.

— Nebună ești tu, babo! Încă o dată îți spun că eu sunt stăpânul credincioșilor.

— Ah, fiule – a strigat bătrâna – ce duh rău te canonește pe tine de aiurezi așa? Nu vezi că ești în odaia ta, în odaia unde te-ai născut ș-ai trăit până acuma

— Mi se pare și mie că ai dreptate – a zis Abu-Hasan ștergându-se la ochi – parcă așa ar fi. Eu sunt Abu-Hasan, tu ești mama, și amândoi suntem în odaia mea.

Baba gândi că și-a venit fiu-său în simțire și vrea să-nceapă a râde, când Abu-Hasan, de unde ședea lungit să ridică de mijloc, se uită jur împrejur, apoi își acoperi cu palmele amândoi ochii și strigă strașnic:

— Piei dinaintea mea, scorpie bătrână! Nu sunt fiul tău! Sunt stăpânitorul credincioșilor, auzitu-m-ai? Piei!

— Pentru numele lui Dumnezeu, fiule, vino-ți o dată în fire. Taci, să nu te-auză cineva!

— Să nu te văz! Lipsești!

Biata babă, văzând că nu-i chip de-nțeles, a început să se bată cu pumnii în cap și să se bocească. Dar Abu-Hasan s-a mâniat și mai tare, a început s-o înjure, ba, ca un copil blestemat, s-a repezit și-a îmbrâncit-o dând-o de perete s-o strivească și mai multe nu.

Bătrâna a început să țipe de s-au strâns mahalagiii. Ce e? Ce e?

Au sărit toți și au dat-o într-o parte pe bătrâna...

— Ce faci, Abu-Hasan? Ți-ai pierdut mintea și frica de Dumnezeu, omule, de ridici mâna asupra mă-ti?

Abu-Hasan, fierbând de mânie, se uită ou ochii rătăciți la toți de jur împrejur și zisă:

— Cine este Abu-Hasan acela despre care vorbiți?... Cum îndrăzniți să-mi ziceți mie Abu-Hasan?... Mă cunoașteți voi pe mine cine sunt? Eu sunt stăpânitorul credincioșilor, bre! Afară toți! Lipsiți!

Vecinii au înțeles că omul înnebunise, și, ca să-l oprească de a face vreo boroboață, l-au legat de mâni și de picioare; dar tot n-au vroit să-l lase numai cu bătrâna; unul dintre ei a alergat la îngrijitorul balamucului să-i dea de știre, și fără zăbavă s-a și întors cu câțiva slujitori, care aduceau cu ei funii, chingi și vâne de bou,

Abu-Hasan, cum i-a văzut, a început să se zbuciume și să urle, dar îngrijitorul l-a domolit degrabă cu vreo două-trei vine de bou pe spinare; l-au legat burduf și l-au dus la balamuc.

Acolo, după ce i-au tras, după regula casei, vreo cincizeci de vine de bou, l-au închis într-o colivie zebrelită; și pe urmă trei săptămâni d-a rândul același tain în fiecare zi, după care regulat îl întreba îngrijitorul:

— Ei! spune: tot mai crezi că ești stăpânitoru credincioșilor? Mă omule, vino-ți în fire, ascultă-mă pe mine.

— N-am nevoie de povețele tale – răspundea bolnavul – nu sunt nebun; dar, dacă ai să mă schingiuiești și să mă stâlcești mult timp tot așa, firește c-o să mă înnebunești de-a binelea.

Nenorocita bătrâna venea în toate zilele să cerceteze cum îi mai merge; plângea de se prăpădea când îl auzea văitându-se de dureri și-i vedea spinarea și șalele umflate pline de vânătăi, așa că nu mai știa sărmanul pe ce parte să se rezeme, ca să aibă puțină odihnă. De câte ori deschidea ea gura vrând să afle o vorbă bună, nu cumva și-a mai venit în minți, el o ocărá și-o gonea, încât totdeauna se întorcea acasă nemângâiată, cu gândul că fiu-său nu mai are leac.

Încet-încet începu să se stingă închipuirea lui Abu-Hasan că fusese îmbrăcat în caftan de calif, că avusese netăgăduita putere de calif, că poruncile lui de calif fuseseră îndeplinite cu sfințenie; începu să se gândească și altfel: „Bine, să zicem că sunt calif, apoi atunci dacă sunt calif, cum de m-am deșteptat la mine acasă? De ce nu m-am trezit înconjurat de robi și de curtene? De ce marele vizir și atâți ofițeri dinprejurul meu m-au părăsit?... Nu, nu se poate... A fost numa' vis... Da; dar am poruncit polițaiului să pedepsească pe cei cinci bârfitori, și vizirului să ducă o pungă mamei, și poruncile mi-au fost îndeplinite. Atunci?... Nu știu nici eu ce să mai zic; nu-nțeleg deloc... Ei! dar câte și mai câte nu le-nțeleg eu și n-am să le-nțeleg niciodată!”

Cam așa se gândea Abu-Hasan când a sosit mă-sa, care, cum l-a văzut așa de zdrobit și de prăpădit, a-nceput iar să se bocească, și pe urmă l-a-ntrebat:

— Ei, fătu-meu, cum îți mai e? Cum stai la cap? Te-ai mai dezbărat de duhul necurat care te canonește?

— Mamă – a răspuns foarte liniștit Abu-Hasan – acuma văd și eu bine că am fost ieșit din minți și te rog să mă ierți de păcatul groaznic ce l-am făcut ridicând ca un ticălos nebun mâna asupra ta. Și rog și pe vecinii noștri să mă ierte dacă i-oi fi supărat cu ceva când am fost apucat. Un vis m-a smintit; un vis ciudat din cale-afară, care desigur ar fi smintit pe orice om mult mai cuminte ca mine. Oricum o fi fost, de-acuma știu că a fost numa-nchipuire: sunt sigur că nu sunt stafie de calif strălucit, ci numai și numai bietul Abu-Hasan cu oasele rupte. Da, sunt fiul tău care te-a cinstit totdeauna până în ceasul acela blăstemat al păcatului și care de-acum s-a pocăit are să te cinstească până la moarte!

La aceste vorbe cuminți, mama, plină de bucurie, a strigat:

— Fătu-meu, eu te-am iertat, să te ierte Dumnezeu, și noi să-i mulțumim că te-a mântuit de duhul necurat.

Și numaidecât a alergat bătrâna mângâiată la îngrijitorul balamucului, și i-a spus că fiul ei este tămăduit de tot. Îngrijitorul a venit și el, l-a sucit, l-a învârtit cu fel de fel de întrebări, și văzându-l teafăr, în toată firea, i-a dat drumul să meargă-n voie cu mă-sa la casa lor. Abu-Hasan, întorcându-se acasă, rupt, s-a așezat la pat să-și caute de sănătate. După câtăva timp, simțindu-se iar în puteri, a-nceput a i se urî să stea serile singur în casă, și astfel s-a hotărât să se apuce de tabietul lui de mai-nainte. A plecat așadar într-o seară pe la asfințit, era tocmai zi-ntâi a lunii, a plecat să-și caute un musafir; a mers de s-a așezat ca de obicei la capătul podului și a așteptat să-i pice un străin. Tocmai în ziua aceea avea obicei și califul să umble tiptil prin târg până dincolo de porțile cetății, afară. Nu se așezase Abu-Hasan de mult pe o laviță, când zări venind de peste pod pe negustorul lui de la Musul, ca și întâia oară cu zaplanul de rob după el. Și sigur fiind că numai de la acest negustor i s-a fost tras lui atâtea boroboațe și supărări, lăsându-i ușa de la drum deschisă, ș-a zis în gând: „Doamne iartă-mă, mi se pare că ăsta e vrăjitorul care m-a fermecat!“ și a întors ochii în altă parte să nu-l vadă până n-o trece. Califului îi aduseseră știri despre tot ce i se întâmplase prietenului deșteptându-se a doua zi după petrecerea de la palat în casa lui din mahala; și fiind bun la inimă și iubitor de dreptate, s-a gândit să-l ia pe Abu-Hasan pe lângă el de aproape și să-l răsplătească de câte pățise. De aceea acuma, îmbrăcat tiptil, tot ca negustor de la Musul, își căuta prietenul la locul știut. L-a zărit șezând pe laviță și a luat seama că-și întoarce capul într-adins ca să nu-l vadă. Atunci a ocolit binișor pe după laviță și aplecându-se i s-a arătat ochi în ochi, zicându-i:

— Ei!... Dumneata ești, frate Abu-Hasan? Mă-nchin cu plecăciune... Dă-mi voie să te sărut.

La acestea Abu-Hasan, întorcându-și ochii încolo, a răspuns:

— Ba eu nu mă-nchin dumitale cu plecăciune deloc, că n-am nevoie nici de închinăciunea, nici de pupăturile dumitale... Hai, du-te, vezi-ți de drum.

— Cum se poate – a zis califul – nu mai mă cunoști? Nu-ți mai aduci aminte ce bine am petrecut împreună acu' o lună, seara la dumneata acasă, când mi-ai făcut cinste să mă ospătezi așa de frumos?

— Nu! nu te cunosc și nu știu despre ce vorbești... Hai du-te, lasă-mă...

Dar califul nu s-a dat cu una, cu două, și a adăugat:

— Nu-mi vine a crede că nu mă cunoști; că doar nu de mult ne-am văzut; trebuie să-ți aduci aminte cum ți-am mulțumit de buna d-tale găzduire, ce bune urări ți-am făcut și cum ți-am făgăduit să te ajut măcar la ce, ca om cu trecere în lumea bună...

— Nu știu – a răspuns Abu-Hasan – ce trecere ăi fi având și în ce lume, și n-am câtuși de puțin dorință să ți-o pun la-ncercare; dar știu că după urările d-tale am ajuns nebun... Rogu-te, dacă iubești pe Dumnezeu, vezi-ți de drum; dă-mi pace.

— A! frate Abu-Hasan, să mă ierți; nu mă pot despărți de dumneata în așa chip! trebuie să fii bun încă o dată să mă poftești la dumneata, să mă ospătezi și să mă găzduiești; să am încă o dată cinstea a bea un pahar cu dumneata.

— Măi, omule, nu-nțelegi? De câte sute de ori să-ți spun? Du-te cu Dumnezeu, drăguță... Destule am tras după urma dumitale, destule!... mi-e peste cap, nu mai am poftă și de altele!

— Iubite frate Abu-Hasane, prea ești aspru cu mine. Te rog nu-mi mai spune astfel de vorbe care mă mâhnesc. Fă-mi mai bine hatârul și-mi povestește ca un adevărat frate ce ți s-a-ntâmplat ca să-ndreptez răul ce zici că ți l-am făcut, și să-ți cer iertare, că, și de ți-oi fi făcut poate vrun rău, n-a fost nici cu voia, nici cu știrea mea; crede-mă, rogu-te, să te creadă Dumnezeu!

Negustorul a rostit vorbele acestea cu glasul așa de cald pornit din inimă, că Abu-Hasan s-a mai îmbunit, și, după ce și-a întors ochii către el, i-a zis mai blând:

— Poftim de șezi colea lângă mine, să ți le povestesc toate, ca să vezi că nu degeaba sunt supărat pe dumneata.

Și astfel Abu-Hasan și-a povestit toate întâmplările cu de-amănuntul, de când s-a fost trezit din somn dimineața în palat, până a doua zi dimineața când s-a trezit la el acasă, și le-a povestit ca și cum s-ar fi petrecut toate într-un vis; și pe urmă a adăugat:

— Și să nu te miri când iți spun că dumneata ești vinovat de toate câte mi s-au întâmplat; adu-ți aminte că te-am rugat dacă pleci de dimineață, până n-oi fi eu deștept, să închizi ușa de la drum, și d-ta n-ai închis-o, ca să intre duhul necurat să-mi umple capul cu visul acela care, n-am ce zice, era frumos, dar pe urmă numai eu știu ce a tras pielea mea după urma lui. Dumneata ești vinovat, că ai fost uituc, de toate câte le-am pătimit.

Pe când Abu-Hasan își povestea foarte aprins pățaniile, negustorul a pufnit de râs; asta l-a mâniat tare pe povestitor, care a strigat:

— Așa? Care va să zică dumneata îmi și râzi în nas când eu mă jeluiesc dumitale de răul care mi l-ai pricinuit? Ori gândești că-ți spun moși pe groși, ca să glumesc cu dumneata?... Poftim, uite colea că nu-ți minții... Uite! uite!

Și zicând aceasta s-a aplecat de mijloc și descoperindu-și umerii și sânul i-a arătat urmele umflăturilor și vinețelelor de pe trup. Califul nu a putut vedea acele semne fără să fie adânc mișcat de compătimire și, foarte tihnit că gluma mersese prea departe, a luat în brațe pe Abu-Hasan și l-a sărutat foarte duios, zicându-i:

— Ridică-te, te rog, preaiubte frate, și vino... Haide la dumneata acasă... Doresc să mai petrec încă o dată astă seară cu dumneata... Și mâine, cu voia lui Dumnezeu, ăi vedea că toate or să meargă bine... bine de tot... ascultă-mă pe mine: mai bine nu se poate...

Încet-încet, cu mângâieri și vorbe pline de bunătate, negustorul a potolit cu totul supărarea prietenului, care i-a zis:

— Eu te iau și astă-seară, dar să te juri că mâine dimineață nu mai uiți ușa deschisă, de la drum, să mă pomenesc iar cu duhul necurat. Negustorul a făgăduit că de data asta doamne ferește, n-are să mai uite. Ridicându-se amândoi de pe laviță, au pornit spre casă; și pe drum negustorul, ca să-l îndrume și mai bine pe prietenul său, îi zicea mereu:

— Ți-am dat o dată cuvântul, ți l-am dat, s-a isprăvit! Să nu mă crezi vreun terchea-berchea! eu sunt negustor cu vază și om de omenie... În mine poți avea încredere.

Așa, au mers ei amândoi alături, cu robul în urma lor, până au ajuns acasă, pe înserate. Abu-Hasan a aprins lumini în odaie; amândoi s-au așezat pe divan, și masa fiind gata s-au apucat să cineze, ca doi vechi prieteni ce erau. După cină, bătrâna a curățit masa, a adus pometuri, uscături și băutură, și s-a dus lăsându-i singuri. Au băut fiecare pe îndelete câte cinci-șase bărdace vorbind una-alta despre lucruri neînsemnate... Când musafirul l-a văzut pe Abu-Hasan încălzit bine, i-a deschis vorba despre dragoste și l-a întrebat dacă iubise cumva în viața lui vreo femeie.

— Frate dragă, ce să-ți spun? – a răspuns Abu-Hasan, mie, cel puțin până acuma, dragostea mi s-a părut un fel de robie; uite, să-ți mărturisesc drept, mie atâta mi-a plăcut în viața mea: să mănânc, nu ceva scump, dar bun și curat, și mai ales să beau un vinișor cum știu eu, dar, nu singur; mi-e plăcut să petrec totdeauna cu prietenii, mai ales cu un om deștept... La dragoste nu m-am prea gândit... Dar iar nu pot zice că sunt de tot neștiutor... Dacă s-ar întâmpla să dau peste o femeie frumoasă și veselă ca una dintre celea din visul meu, de care-ți povestii; să văz eu că și ea mă face haz așa cum sunt, că mi-e urât serile cu mine; să-mi cânte frumos și să mă țină de vorbă căutând toate chipurile cum să mă facă s-o plac și eu pe ea – de, parcă-parcă n-aș zice ba... Poate chiar dimpotrivă, m-aș lipi de ea cu tot sufletul și m-aș simți fericit să-i robesc. Ei! dar unde să găsesc eu așa femeie?

Abu-Hasan a oftat ca de un dor mare și, umplând două bărdace, a adăugat:

— Dar ce să ne mai gândim la d-alde astea? Mai bine să ne vedem de petrecerea noastră așa de plăcută... Ia, poftește!

După ce și-a golit fiecare bărdaca lui, musafirul a zis:

— E păcat, un om așa de plăcut, bun și deștept ca dumneata, care cum văz eu ar fi simțitor la dragoste, să duci astfel de viață singur cuc, fără să te bucuri de plăcerile lumii...

— Nu mi-e greu – a răspuns gazda – să-mi duc viața, asta liniștită; mai bine așa, decât să dau peste cine știe ce femeie ciudată și ursuză și care să-mi amărască zilele... Musafirul a luat bărdaca lui Abu-Hasan și a zis:

— Știi ce? Las' pe mine; am să-ți găsesc eu ce-ți trebuie dumitale; eu am să te căpătuiesc, și o să vezi că am să-ți nemeresc întocmai după pofta inimii.

Și după aceste vorbe, a turnat vin și i-a întins gazdei bărdaca plină, adăogând:

— Poftim, poți bea chiar de-acuma în sănătatea aceleia care-ți va face fericirea vieții.

— Fie! a zis gazda, dacă poftești să beau în sănătatea aceleia care... cum îmi făgăduiești, cu toate că nu prea pun temei pe făgăduiala dumitale.

A dat bărdaca peste cep, și, firește, numaidecât l-a luat gaia.

Robul l-a ridicat în cârcă, iar califul, ieșind după el hotărât să nu mai înapoieze pe Abu-Hasan ca întâia oară a închis bine ușa de la drum.

Ajungând la palat, aceeași punere la cale, aceleași porunci, aceeași rânduială, întocmai toate ca și întâia oară. A doua zi dimineață, Abu-Hasan când s-a trezit din somn, cam târzior, și a mișcat puțin, au început șapte tarafuri să cânte lin și dulce numai cu jumătate glas. Abu-Husan a deschis ochii privind de jur împrejur... Cântările au contenit deodată. Abu-Hasan a închis iar ochii, și mișcându-și degetele a strigat îngrozit așa de tare încât de sus îl auzea califul:

— Iar m-a apucat! Acuma ține-te! iar la balamuc, iar vine de bou. Doamne sfinte, ia-mă în paza ta! Iar mi-a făcut-o afurisitul de musafir! mi-a lăsat ușa de la drum deschisă! iar a intrat la mine duhul necurat! iar mă chinuiește cu închipuiri și cu vedenii!.., Nu mă lăsa Doamne, pradă satanei.

După această scurtă rugăciune, a-nchis iar ochii acoperindu-și-i cu palmele, doar o mai putea adormi. Dar una dintre curtene, pe care o mai văzuse el bine o dată, îi zise, apropiindu-se de căpătâiul lui:

— Stăpânitor al credincioșilor, fiindcă strălucirea-ta nu se ridică, deși i-am arătat că s-a făcut ziuă, atunci trebuie să-ndeplinim porunca pe care ne-a dat-o pentru asemenea împrejurare.

Și deodată au sărit mai multe fete; l-au ridicat din pat pe sus, l-au pus să sară jos pe un covor în mijlocul salonului. Apoi șapte tinere frumoase ținându-se de mână s-au pornit să joace de jur împrejurul lui, în timp ce tarafurile cântau din toate puterile zbârnâind și sunând din dairele.

Abu-Hasan sta jos pe covor dus pe gânduri, aiurit cu desăvârșire:

„Adică să fiu eu în adevăr stăpânitorul credincioșilor?! Și gândind acestea a făcut semn cătră Salbă de mărgăritare și cătră Steaua zorilor, care jucau. Hora s-a spart, cântările au contenit și fetele s-au apropiat de el, care le-a zis, zâmbind prostește:

— Fetelor, spuneți-mi drept, dar drept: cine sunt eu?

— Stăpânitor al credincioșilor, a răspuns Steaua zorilor, strălucirea-ta vrea să glumească, ori poate cine știe ce vis i-a turburat închipuirea; asta se poate, fiindcă strălucirea-ta a dormit astăzi peste obicei. Dacă mi-este îngăduit, am să povestesc strălucirii-tale toate cele întâmplate până aseară.

Și i le-a povestit cu de-amănuntul cum fuseseră pedepsiți imamul și niște bătrâiori, din mahalaua cutare, cum îi fusese trimisă o pungă cu aur mamei unuia Abu-Hasan tot din mahalaua aceea, cum a petrecut el toată ziua, ce mâncase, cum îi cântaseră, și cum, după ce băuse cu ele, adormise...

— Și de-acolea strălucirea-ta a dormit peste obicei până acuma...

— Haide-haide, a răspuns el clătinând din cap, nu mai spune... Află că de când v-am mai văzut pe voi, am fost la mine acasă, la mine, Abu-Hasan, acolo am lovit-o pe mama, apoi de-acolo m-au dus ia balamuc, unde am stat legat ferecat trei săptămâni și-n toate zilele am căpătat tain câte cinzeci de vine de bou... Și voi vreți să crez că toate astea au fost vis, ai? Haida-de! mai bine spuneți că vreți să râdeți de mine...

— Stăpânitor al credincioșilor – a zis Steaua zorilor – suntem toate-n stare să jurăm pe tot ce are mai scump strălucirea ta, că tot ce ne spune e numai un vis. Strălucirea-ta n-a ieșit de aici de ieri seara, și d-atunci a dormit toată noaptea nemișcat până acuma.

— Bine-bine – a răspuns e – eu auz ce spui matale; dar, mă rog, ia uitați-vă și colea...

Și descoperindu-și umerii le-a arătat tuturor urmele loviturilor.

— Poftim, mai spuneți că nici astea nu sunt aievea, că doar le simț și acuma durerea...

Apoi a chemat aproape pe un ofițer și i-a spus:

— Apucă-mă cu dinții de vârful urechii și strânge, să văz de visez ori sunt deștept...

Ofițerul a îndeplinit porunca așa că Abu-Hasan a dat un țipăt: atunci deodată s-au pornit ghitarele, tamburele, dairelele și glasurile să sune din răsputeri, iar tinerele și ofițerii să dănțuiască chiotind ca niște nebuni. Abu-Hasan, în fierberea de zgomot, s-a ridicat de jos și numa-n cămașa de noapte s-a repezit între dănțuitoare, a apucat pe două de mâini și s-a pornit să sară și să țopăie mai nebun ca toți... Și trage-i danț, și ține-o aci, și nu te da!

Califul, de sus, de la ferestruică, n-a mai putut, a deschis gratia și hohotind de râs a strigat tare încât a acoperit tot zgomotul:

— Stai, Abu-Hasan, oprește-te, că mă omori, nu mai pot!

La glasul califului au amuțit toți încremenind pe loc. Abu-Hasan s-a oprit și el ca toată lumea și, întorcându-și capul în sus, a dat cu ochii de negustorul de la Musul și într-o clipă, ca și cum i s-ar fi ridicat o perdea de pe ochi, a înțeles cine era negustorul. Dar asta nu l-a zăpăcit; ba, dimpotrivă, văzând acuma limpede că toate fuseseră aievea, a pătruns îndată noima glumei și a răspuns de jos, vesel:

— Ei! dumneata ești, negustorule?... Îmi pare bine... Și te mai plângi că te omor... când numai d-ta ești de vină pentru toate câte le-am pățit... Dumneata ai poruncit să-mi bată imamul și pe bătrâiorii mahalalei, ci nu eu, eu de asta mă spăl pe mâini... În sfârșit, dumneata ești capul răutăților, și eu sunt păcălitul...

— Ai dreptate, Abu-Hasan – a răspuns de sus califul – și gata sunt să te răsplătesc de tot ce ai pățit cum vei socoti tu însuți de cuviință.

După aceste vorbe califul a coborât în salon, și după ce tinerele curtene l-au îmbrăcat pe prietenul său din cap până-n călcâie numa-n mătăsuri, califul l-a luat în brațe și l-a sărutat, zicându-i:

— De acuma, Abu-Hasan, ești ca și un frate pentru mine; cere-mi orice gândești că-ți poate face plăcere și al tău să fie!

— Stăpânitor al credincioșilor – a zis Abu-Hasan – preaplecat, rog pe strălucirea-ta deocamdată numai atâta înaltă bunătate să-mi facă: să-mi spună cu ce mijloace mi-a zăpăcit astfel capul, vreau să știu, ca să-mi pot liniști de-a binelea mintea clătinată.

Califul a binevoit să-i facă pe plac și i-a povestit toate cele întâmplate, pe care cititorul le cunoaște cu de-amănuntul.

— Tu însuți mi-ai povestit – a adăugat califul – câte ți s-au întâmplat de a doua zi încolo. Nu-mi puteam închipui că ai să păți și să suferi atâtea după urma unei glume; dar fiindcă eu am făcut greșeala, tot eu trebuie s-o îndreptez; eu sunt dator a te înlesni să uiți toată supărarea ce fără să vreau ți-am pricinuit. Spune-mi, te rog, ce pot face pentru asta.

La acestea, Abu-Hasan, mai încântat ca de orice până acuma, a răspuns cu glasul înecat de bucurie:

— Stăpânitor al credincioșilor, oricâte rele am pățit s-au șters din amintirea mea din clipa când am aflat că mi-au fost pricinuite de califul, de domnul și stăpânitorul meu. Cât despre bunătățile cu care îmi făgăduiește atât de milostivă strălucirea-ta să mă acopere, nu mă îndoiesc câtuși de puțin; dar fiindcă pe mine nu gândul ori căror foloase din lume m-a putut stăpâni, și fiindcă mi-este îngăduit să aleg eu ce-mi place, atunci iată ce-ndrăznesc a-mi alege: să mă pot cât mai adesea apropia de strălucirea-ta, ca să am toată viața fericirea a mă închina înainte-i și a o slăvi.

Această din urmă dovadă de deșteptăciune și de mărinimie din partea lui Abu-Hasan i-au câștigat întreagă dragostea califului.

— Dragul meu prieten – i-a zis acesta – din suflet îți mulțumesc că numai atâta lucru ușor mi-ai cerut, pe care din toată inima ți-l dau; oricând poftești poți intra aici în palatul meu să te apropii de mine.

Totodată, a poruncit să-i dea o locuință în palat pe seama lui, și i-a dăruit o pungă plină cu aur. Abu-Hasan s-a închinat până la pământ dinaintea califului, iar acesta a plecat acolo unde erau adunați mai-marii împărăției așteptându-l la sfat.

Știrea despre întâmplarea lui Abu-Hasan s-a răspândit îndată în tot Bagdadul. Fiindcă era din fire om cu inima deschisă și cu vorbele lui prietenoase și cu glumele lui bine potrivite împrăștia veselie oriunde se afla, califul nu se mai putea despărți de el și la fiece petrecere trebuia să-l aibă alături; uneori îl lua chiar la soția sa Zobeide, căreia îi povestise toată istoria. Domnița aceea, care făcea mult haz de Abu-Hasan, a luat seama de mai multe ori că de câte ori venea la ea califul cu prietenul lui, prietenul trăgea mereu cu coada ochiului la una din roabele ei, pe care o chema Vraja inimii, și astfel Zobeide s-a hotărât să-i spună odată califului, când erau singuri:

— Iubite stăpâne, eu am luat seama că de câte ori vine Abu-Hasan nu-și mai ia ochii de la Vraja, și ea, cum îl vede, se zăpăcește de nu mai știe ce face; știi că eu țiu la fata asta cum și măria-ta ții la Abu-Hasan. Ce zici? N-ar fi bine să-i căsătorim?

— Draga mea – a răspuns califul – îmi pare foarte bine că mi-ai adus aminte; eu chiar i-am fost făgăduit prietenului Abu-Hasan să-l câpătuiesc, să-i găsesc o femeie pe placul lui, și atât mai bine că s-a nimerit să și-o găsească el singur... Până să isprăvească bine califul iată-i intrând amândoi, Abu-Hasan și Vraja inimii.

Abu-Hasan, auzind ce pusese la cale stăpânul lui preaiubit, a căzut în genunchi și a zis:

— Nu puteam primi o soție mai scumpă din mai binecuvântate mâini; dar oare pot nădăjdui că are să se învoiască și Vraja?

— Tu ce zici?? a întrebat-o Zobeida pe fată.

Fata n-a știut răspunde nimic; numai s-a roșit până-n vârful urechilor și cu mâinile la sân și-a aplecat fruntea, ceea ce arăta mai bine ca oricâte vorbe frumoase că și ea e fericită să se supună la ce hotărâse preaiubita ei stăpână.

Nunta s-a făcut îndată la palat după care multe zile au urmat petreceri pline de veselie, iar apoi însurățeii au fost lăsați să se bucure în pace de dragostea lor.

Abu-Hasan și soția sa într-adevăr se iubeau foarte, și afară de orele când trebuia să se înfățișeze înaintea califului și a Zobeidei, tot timpul și-o petreceau nedezlipiți unul de altul. Adevărul e că Vraja inimii avea toate darurile cu care să poată robi pe Abu-Hasan; nu numai că era frumoasă, dar, după dorința lui, știa să-l înveselească serile, la masă, ținea una cu el și la glume și la bărdacă.

Așa, au trăit ei amândoi împreună cuminți, veseli și fericiți sub ocrotirea strălucitului calif Harun-al-Rașid și a minunatei Zobeide, până la adânci bătrânețe.

Край

Йон Лука Караджале Абу-Хасан Ion Luca Caragiale Abu-Hasan

Метаданни

Данни

Абу-Хасан

Информация

История

Сваляне / Връзки

Метаданни

Данни

Информация

История

Сваляне / Връзки

Йон Лука Караджале
Абу-Хасан

Ion Luca Caragiale
Abu-Hasan